Cum totul a fost dat la zero pe aici si am pierdut 11 pagini si 51 de capitole dintr-un fic care oricum e varza la inceput, consider ca nu prea mai am cum sa-l postez din nou.
Toata lumea va spune probabil ca primele capitole sunt varza. Deci voi posta alt fic, despre care nu-mi mai aduc aminte daca l-am pus si pe aici.
Cam atat pentru inceput. Sa sar la capitol.
Prolog 1 ~ The Beauty and the… Art…
O raza de soara patruse in camera din hotelul L’Amour d’Art din Franta, descoperind tablourile de pe pereti, facandu-le vopseaua de ulei sa straluceasca si “aruncandu-l” intr-o noua zi pe tanarul ce statea aplecat peste o masina de scris. Acesta puse punct unei nopti de nedormit si, strangandu-si foile, se tranti in pat, lasandu-se cuprins de un somn atat de dorit si totusi fara vise, unul care facea moartea sa para ceva atat de usor de acceptat… Tanarul era un scriitor debutant ce venise in Franta pentru a-si termina un manuscris intitulat “Istoria Frantei – L’histoire de France”, pe care spera sa-l scoata pe piata la sfarsitul anului, atat in engleza, cat si in franceza. In viata lui normala, era un student de 20 de ani, cu parul negru drept si lung pana la genunchi, cu ochii de un albastru pur, pielea ca marmura alba, dar trupul firav il facea sa para mai slab decat era. Numele lui era Nathaniel; “nume de inger – obisnuiau sa spuna colegii lui – potrivit si cu infatisarea”. Tanarul se foi in baldachinul cu cearsafuri de matase, reusind sa arunce o perna undeva prin mijlocul camerei si sa-si lase parul lung sa se rasfire, atingand fugar podeaua.
In camera alaturata, cu draperiile negre de atlas ascunzand lumina soarelui, se afla Ramiel, care “arunca” din pensula culori noi peste sevaletul odata alb, creand incet un nou peisaj care constituia chiar camera in care se afla. Nu se trezise de prea mult timp, dar primul lucru pe care il facu fu sa isi continue tabloul. Cand Ramiel incerca sa ia o alta culoare, reusi sa darame borcanelul acelei culori care, cazand pe altul si sfaramandu-l in bucatele, se lovi si el de podea si cu un pocnet, imprastie rosu si cioburi peste tot. Ramiel scapa o injuratura si, ridicandu-se sa curete mizeria, blestema, dandu-si seama ca tocmai irosise cateva culori perfecte.
Nathaniel se trezi brusc, inca din momentul in care auzise primul pocnet, dar la al doilea era deja in picioare, indreptandu-se spre camera alaturata. Era hotarat sa urle la acea persoana pe care o gasea in spatele usii, fara sa ii pese cum arata sau daca era cineva cunoscut. Batu in usa “vecinului” puternic si, imediat ce ii auzi scartaitul bland, deschise gura pentru a da drumul unui tumult de injuraturi, dar nu reusi decat sa expire tot aerul tras in piept cand vazu ce persoana ii aparu in fata. Hainele ii erau pline de pete de vopsea, parul blond, putin pieptanat si cret, ii atarna rebel in jurul fetei, iar ochii erau de o culoarea aramie si pareau caramel lichid daca ii privea atent. Era cam de aceeasi inaltime ca Nathaniel, doar cu cativa centimentri mai inalt, insa aerul pe care il afisa era unul impozabil.
Cand Ramiel constentiza infatisarea persoanei din fata lui, expresia de pe chip i se imblanzi imediat. Brunetul trase aer in piept si spuse cu o voce calma:
- Poti, te rog, sa nu mai faci galagie? Am avut o noapte grea si vreau sa dorm.
- S – Sigur, balmaji brunetul. Scuze. Pictam un tablou si am daramat din greaseala o culoare, incheie Ramiel, gandindu-se de ce ii explica lui asta.
- Pictai? Deci esti pictor.
- Da. Vand tablouri pentru a face rost de bani. Am nevoie de...
Ramiel se opri brusc, privind catre brunet cu cat mai multa fascinatie.
- Te superi daca... – se folosi de acest moment de tacere pentru a-si pleca privirea – intri putin ? Am o mica idee pentru tablou si tu... – aici Ramiel rosi total, iar Nathaniel chicoti incantat – esti perfect pentru ceea ce am in minte.
- Sigur, aproba brunetul si intra in camera, asezandu-se pe pat. Si nu, nu o sa ma supar.
Nathaniel se purta calm si linistit, cu toate ca, adanc inlauntrul lui, infatisarea tanarului ce tocmai se aseza in fata sevaletului il tulbura total. Putea jura ca, daca mai privea inca o data in ochii lui de un aramiu intens, avea sa se piarda in ei si sa-i fie imposibil sa se mai regaseasca. Dar totusi ii vedea chipul... si, cand Ramiel se ivi de dupa sevalet pentru a-l privi, ochii lor se intalnira si in aceeasi clipa, amandoi cautara un alt loc in care sa priveasca. In scurt timp, pictorul isi relua obisnuitul lui rol, iar modelul lui incerca sa fie atent si sa nu se miste deloc. Dar imaginea din fata ochilor lui Nathaniel, cu sevaletul si uriasul tablou din camera, incepu sa dispara treptat si sa fie inlocuita de un negru profund.
Ramiel privi din nou inspre pat, spre a incepe sa schiteze pozitia tanarului brunet si il gasi intins pe pat, cu parul lui lung ravasit peste tot in jur, dormind profund. Avea intiparita pe chip o expresie de un calm desavarsit si arata ca un inger. Blondul zambi incantat, incepand sa deseneze totul asa cum era, neschimband niciun lucru, caci nu parea a fi nevoie. Lucra ore in sir, oprindu-se doar pentru a bea un pahar de apa si a-si relaxa incheieturile, dar apoi se apuca din nou sa picteze, mai entuziast pe masura ce ii zugravea chipul pe panza. Sfarsi prin a-i desena aripi uriase si albe de inger; una pliata sub corpul lui, alta intinsa in aer, taind atmosfera cu penele ei albe ca neaua, aproape parand ca se zbate pentru a scapa dintr-acel univers inchis si negru.
Cand incheie pictura, Ramiel il privi pe brunet de dupa sevalet si il gasi dormind in aceeasi pozitie, respirand usor pe gura intredeschisa. Hotari sa nu-l treazeasca, deoarece era cu siguranta obosit, asa ca se duse pana la fereastra si trase draperiile mai mult, apoi isi stranse ustensilele fara sa faca zgomot si se aseza pe pat, ocupandu-si ultimele ore cu studierea lui Nathaniel. I se parea ciudat faptul ca o fiinta atat de frumoasa putea exista si locul ei era pe pamant, si nu in rai, si era un om, si nu un inger. In plus, nu vazuse niciodata un barbat cu trasaturi atat de fine si feminine, emanand totusi un aer atat de masculin si de puternic. Se apropie fara sa-si dea seama de parul lui, pentru a-l atinge si a-i simti moliciunea si astfel il izbi o aroma puternica de mosc, pe care o trase in piept de cat mai multe ori. Realizand ca mai avea putin si isi aseza capul pe umarul lui Nathaniel, se trase inapoi, reusind, in brusca lui miscare, sa cada din pat, lovindu-se putin. Ramase insa acolo, lipindu-si fata de podeaua de marmura, bucurandu-se de racoare si asteptand sa vada daca il trezise pe brunet. Il auzi miscandu-se in pat si Ramiel se ridica, zambindu-i stingherit si scuzandu-se. Nathaniel paru nedumerit.
- Am adormit ? intreba el, clipind des pentru a-si alunga ceata din fata ochilor.
Ramiel il aproba printr-o scurta miscare din cap si se scuza din nou pentru ca il trezise.
- E a doua oara pe ziua de azi, remarca brunetul si ii arunca un zambet care il dadu pe Ramiel peste cap, apoi chicoti incantat, rasul lui parand a fi un clinchet de clopotel in bataia vantului. Ar trebui sa te revansezi pentru asta!
Prefacandu-se ca nu observa roseata obrajilor lui Ramiel, Nathaniel se ridica de pe pat, indreptandu-se hotarat catre sevalet. Cand vazu imaginea care ii statea in fata ochilor, intai rosi, incantat de rezultat, apoi ramase privind in gol, cu toate ca tabloul inca ii era in raza ochilor. Ramiel se ingrijora usor vazandu-l in starea asta, asa ca incerca sa-l “trezeasca”.
- Nu-ti... place? Nu ma supar daca o sa-mi spui asta, nu sunt chiar cel mai bun pictor, asa ca...
- Nu e asta, incepu Nathaniel, cu vocea calma, dar dura. Doar ca... nu sunt chiar un inger. Toti imi spun ca arat ca unul, dar nimeni nu stie adevarul.
Pictorul nu constientiza momentul in care incepu sa se deplaseze inspre brunet. Acesta il observa apropiindu-se si incerca sa se dea cativa pasi in spate, reusind doar sa se sprijine de sevalet, fara posibilitatea de a scapa. Blondul isi continua pasii inceti, reducand distanta dintre ei doi. In curand, fetele lor erau la distanta de doar cativa centimetri, amandoi privind adanc unul in ochii celuilalt.
In loc sa ii stranga mana, Ramiel se apropie si mai mult de brunet, astfel incat acum buzele lor aproape se atingeau, iar aroma de mosc il cuprinsese total. Se gandi brusc ca sigur aroma aia era de vina pentru totul ; il naucise total, de-abia mai stia ce facea in acel moment. Si totusi, voia sa continue. Asa ca, fara niciun fel de avertisment, ii prinse buzele lui Nathaniel intr-un sarut lung si placut. Intai, brunetul se zbatu sa scape ; apoi, tot ce voia era mai mult de atat. Sarutul se intensifica la fiecare secunda ce zbura ; limbile lor erau inclestate intr-un duel aprig, impingandu-se una pe alta, iar buzele se rasfatau intre ele, dorind cat mai mult...
Cand Ramiel rupse sarutul, brunetul respira deja destul de greu, iar obrajii ii erau rosii. Pictorul zambi la aceasta scena si spuse, privind in orice alta parte decat in ochii lui :
- Incantat de cunostinta.
Nathaniel ridica o privire dura catre el, care, atunci cand a fost intalnita, a sters orice urma de zambet de pe chipul lui Ramiel.
- Eu nu, spuse brunetul si pleca din camera, trantind usa dupa el.
Ramas singur, Ramiel se intreba ce anume facuse gresit. Dar stia ca tot ce facuse era gresit. Privi momente indelungate usa, apoi, hotarandu-se in sfarsit, pleca sa-l caute, sau cel putin sa-l urmareasca. Dar nu il mai vazu; deja fugise probabil. Cu un oftat scurt, pictorul iesi din hotel, fara sa-i pese ca toti oamenii il priveau din cauza hainelor pline de pete de culoare. “Imi pare rau”, gandi el, dar nu avea cui sa adreseze acest cuvinte. Chiar ii parea rau. Nu isi dorise sa inceapa totul asa; il placuse pe Nathaniel din momentul in care acesta intrase pe usa, din momentul in care il vazu dormind pe patul pe care dormea el. Isi dorise sa simta moliciunea buzelor lui din primul moment in care staruise cu privirea asupra lor. Se gasise dorind lucruri pe care nu le gandise niciodata, numai pentru ca imaginea lui Nathaniel ii alimenta aceste “viziuni”. “Sunt un prost.”, concluziona Ramiel. “Foarte mare, chiar.”
Capitol il citisem ieri , dar acum las si un comentariu .
Nu este prima oara cand citesc ceva scris de tine , dar acum las si o parere .
Imi place cum scrii si ma bucur ca nu ai stil greoi si cu o descriere incarcata de multe detalii . Poate asta m-a atras , modul tau de a scrie . Nu sunt insa o mare fana a yaoi-ului .
Titlul mi s-a parut interesant si trebuie sa il mentionez si pe cel al capitolului . Nate este un scriitor , iar Ramiel ( nice name ) pictor , inseamna ca artisti de atrag . M-a cam deranjat sarutul asa de rapid al celor doi . Am inteles atractie acestora , dar as cam avea o nelamurire . Ramiel a mai avut o relatie cu un alt barbat ? Caci asta ar mai explica gestul lui .
Nu am vazut greseli de tastare , un singur lucru as avea de comentat : ,, patrunse "- cred ca ar suna mai bine ,, patrunsese "
Cam atat . Bafta la scris !
Neith, multumesc pentru parerea ta. Ma bucur ca cel putin te-ai incumentat sa-mi lasi un comment, daca alta data nu ai facut-o. Stiu ca in general scriu yaoi si genul nu e agreat de prea multa lume, dar am obiceiul prost [si totusi bun pentru cei carora nu le place yaoi] sa pun accent pe yaoi la inceput si dupa sa pun accent mai mult pe sentimente, fara scene mult prea explicite. Ma bucur ca iti place stilul meu, in general scriu asa cum imi vine pe moment si nici nu mai arunc inca o privire peste ceea ce am scris. Titlul, am uitat sa precizez, e un citat din "Portretul lui Dorian Gray", de Oscar Wilde. Mi s-a parut interesanta aceasta fraza si totusi potrivita pentru fic-ul asta, cu toate ca nu va avea nicio tangenta cu romanul lui Wilde. Si, ca sa-ti raspund in final la intrebare, da, Ramiel a mai avut relatii cu barbati, ceea ce in final explica si gestul lui rapid. Cat despre acel 'patrunse' de la inceput, l-am corelat totusi cu fraza urmatoare, unde verbul este 'puse', la acelasi timp, perfectul simplu. Daca puneam patrunsese, ar fi sugerat un timp totusi trecut, cand eu doream sa para prezent, caci raza de soare patrundea in momentul in care eu povesteam. Dar o sa ma gandesc daca sa o modific sau nu, caci suna bine in ambele cazuri. Multumesc din nou pentru pareri, sper sa te vad pe aici.
Acum, sar la urmatorul capitol, nu inainte de a face precizarea ca, pentru moment, voi avea 4 personaje in actiune, doua cupluri diferite. Cel de-al doilea va aparea acum. Si, din nou, inainte de capitol, vreau sa pun un mic lucru. Semnificatia numelor fiecarui personaj. Caci nu le-am ales doar pentru ca sunau bine, ci si pentru ca insemnau un anumit lucru.
• NATHANIEL: English form of Greek Nathanael, meaning "given of God" or "whom God gave." In the New Testament bible, this is the name of an apostle, probably the same person as Bartholomew.
• ELIYAH (אֵלִיָּה: Hebrew name meaning "the Lord is my God." In the bible, this is the name of several characters, including the prophet who lived during the reign of Ahab.
• RAMIEL: Arabic name meaning "thunder of God." In Christian and Islamic tradition, this is the name of a Watcher. He is one of the seven archangels listed in the Book of Enoch. He is the angel of hope, and has two main duties: he is responsible for divine visions, and guides the souls of the faithful to Heaven. It is also said that he is the archangel who was responsible for the destruction of the armies of Sennacherib. Remiel is his Hebrew name.
• VITTORIO: Italian form of Roman Latin Victorius, meaning "conqueror."
[Ador numele de Eliyah ]
Sa sar la capitol? Mda, cred ca ar fi timpul. Sper ca va descurcati cu franceza.
Prolog 2 ~ God, forgive me, for I have sinned
Din locul pe care reusise sa-l prinda, Eliyah vedea totul fara nicio problema. Era in sala teatrului Bordeaux din Franta, privind catre clasica piesa “Romeo si Julieta”, scrisa de Shakespeare, jucata, spre fericirea lui, in engleza. Franta era une calamité, obisnuia el sa spuna, ceea ce ar insemna ca Franta era o pacoste. Eliyah isi “lepadase” hainele de preot pentru a se amesteca mai usor in multime si a parea un om normal. Aceasta nu era o zi ca toate celelalte, cand el, un tanar preot de 21 de ani, ar fi fost la biserica, indeplinindu-si obisnuitele datorii, tinandu-si parul roscat si lung pana la umeri prins intr-o coada (autre calamité). Acum era la teatru, fara sa-l slabeasca din priviri pe cel care, acum doua zile, l-a facut sa-si vanda sufletul diavolului. Acest baiat avea doar 19 ani, parul scurt, buclat si brunet, incadrandu-i perfect fata, iar ochii ii erau de un violet inimaginabil. Juca atat de bine, incat parea ca nici macar nu e actor, ci Romeo insusi.
De pot sa cred a somnului oglinda
Magulitoare, visurile mele
Vestesc o bucurie-apropiata.
Usor pe tron sta domnul meu, Amorul
Romeo si Julieta – William Shakespeare; Actul V, Scena I
Vocea lui, calma si hotarata, a strabatut sala, facand pana si ultimele murmure sa inceteze. Eliyah isi ridica privirea catre el, incercand sa se concentreze, dar in minte ii staruia doar momentul de acum doua zile...
Cineva intrase in biserica in momentul in care era singur si insistase sa fie spovedit imediat. Eliyah a acceptat, caci asta era treaba lui si a ascultat, ore in sir, povestea baiatului. Acesta i-a marturisit, cu vocea tremurandu-i, ca s-a indragostit de un barbat si ca imaginea acelui barbat nu ii mai iese din minte. Ca il viseaza noaptea in diferite ipostaze, pe care nu s-a abtinut in a le detalia, astfel incat Eliyah se vazu nevoit sa-l opreasca si sa-i aminteasca un mic lucru; faptul ca se aflau in casa Domnului. Dar, in acelasi timp, ii spuse si ca acesta nu era chiar nu pacat si nu il putea ierta pentru el, chiar daca voia sa faca asta.
- Ar fi un pacat daca ai continua sa te gandesti la asta, Vittorio, isi aminti Eliyah propriile vorbe.
- Dar... Il vad in fiecare zi... Si... De fiecare data cand il vad... Pur si simplu nu imi pot infrana dorinta !
- Vittorio..., incerca preotul sa-l calmeze, dar baiatul deja se ridicase si deschidea deja usa confesionalului* si il privea pe Eliyah in ochi.
Preotul se ridica in picioare, incercand sa-l ghiceasca ce avea tanarul in minte, dar cu siguranta nu avea nicio sansa.
- Pe degeaba incerc sa o ascund..., vorbi Vittorio, vorbele lui aproape impleticindu-se una in alta. Tu esti cel despre care vorbesc.
Eliyah se dadu un pas in spate si se impiedica de scaun, cazand chiar pe el. Respira de cateva ori sacadat, dar nu pentru ca ii era rau, ci pentru ca nu intelegea. Privi catre tanarul brunet din fata lui, care se aplecase deja catre el. Era mult prea indraznet pentru varsta lui; cu o mana il apuca de barbie si ii ridica putin capul, iar cu celalalta ii desprinse coada, lasandu-i parul liber pe umerii sutanei. Aplecandu-se si mai mult, reusi sa-l prinda pe Eliyah fara aparare, ii prinse buzele intr-un sarut, facandu-l astfel pe preot sa-si vanda sufletul diavolului, asa cum avea mai tarziu sa constate chiar el. Dupa aceea, Vittorio plecase de parca nu facuse nimic, iar de atunci Eliyah putea jura ca totul i se pare ciudat. Incepuse si el sa viseze lucruri pe care nu le facuse niciodata, dar despre care auzise multe. La perversité, ii spusese tatal lui odata, o sa ajunga sa te cuprinda si pe tine...
Era prea tarziu pentru pocainta. Dumnezeu nu il mai ajuta cu nimic aici. Cu toate ca isi dorise ca viata lui sa fie pura, deja o murdarise cu doar un sarut de la un... necunoscut. Si deja el, respectabil preot al orasului, isi dorea mai mult decat acel sarut. Vittorio isi atinti pentru o secunda privirea catre el si il observa. Un zambet ii strabatu fata doar o fractiune de secunda, pentru ca apoi sa revina la chipul solemn care era necesar scenei.
O, inima, ce dulce poate fi
Iubirea care-o ai, cand umbra ei,
Chiar ea, e-asa bogata-n desfatare!
Romeo si Julieta – William Shakespeare; Actul V, Scena I
Si ce daca isi vindea sufletul diavolului? Mai conta acum ? Avea poate sa afle faptul ca Dumnezeu, asa bun cum era el, il tinuse departe de chiar cele mai interesante lucruri de pe pamant. Cu toate ca incerca sa se convinga singur ca ii va fi mai bine asa, o anumita parte din el, aceea care stiuse ca el trebuia sa fie preot, nu era deloc convinsa si ii tinea partea Domnului. C’est une calamité! protesta acea parte, in franceza perfecta pe care o invatase de cand era mic. Non! NON!
Dar Eliyah nu o mai asculta. Era atent la ceea ce se intampla pe scena si la modul in care Vittorio juca. Ochii violeti ai actorului priveau numai catre el, facandu-l parca sa se topeasca sub ele, vrajindu-l prin simpla lor intensitate. “Te vreau” – asta ii spuneau ochii aia, iar el nu parea in stare sa se impotrivesca. Privi fermecat toata piesa, iar cand aceasta se sfarsi in ropote de aplauze, preotul se ridica de la locul lui si incerca sa ajunga in culise. Un barbat masiv il opri la intrare, intrebandu-l pe cine vrea sa vada. Eliyah era foarte aproape de a spune ca il cauta pe Romeo, dar barbatul il intrerupse cu o voce groasa :
- Julieta ti-a furat si tie mintile ? Intra repede, pana nu te vede cineva.
Rosind usor, roscatul ii multumi si il cauta astfel pe Vittorio. Il gasi stand intr-o camera si repetand in soapta unele replici, probabil pentru un alt rol dintr-o alta seara. La vederea preotului, un zambet larg ii lumina fata.
- Se pare ca nu mi-ai putut rezista, spuse el si se ridica, apropiindu-se de Eliyah.
- Stai departe de mine! Izbucni preotul. E imoral ceea ce ai facut atunci in biserica.
“Ceea ce AM facut in biserica” – corecta o voce din mintea lui. “Nu te-ai opus de fapt, ai vrut mai mult, de aceea esti aici, privindu-l pe acest... actor ? ‘’
Vittorio se opri si intinse mana catre roscat, cerandu-si parca scuze.
- Nu cred ca am facut cunostinta. Vittorio, actor al teatrului Bordeaux.
- Eliyah, preot al bisericii Saint Roch, se auzi raspunsul si Eliyah ii stranse mana.
Actorul fu mirat cand Eliyah il trase catre el si isi apropie chipul intr-un mod destul de intim de el, dar accepta totul. Simtea un vag miros de tamaie, care ii acapara toate simturile si il facea sa se simta cat mai bine. Preotul nu stia de ce anume facuse asta si nici de ce nu voia sa se desprinda de aceasta situatie « periculoasa ». Buzele lor se apropiara periculos unele de celelalte ; nu a durat mult pana ce s-au unit intr-un sarut sufocant si plin de dorinta, mai ales din partea celui care trebuia sa fie retinut in fata unui astfel de lucru atat de rusinos. Curajul lui Vittorio inflori pe data – mainile lui incercau sa-i desfaca nasturii de la camasa. Preotul nu paru sa se impotriveasca nici macar o secunda. Cu vocea usor taraganata, dar destul de excitata, Vittorio ii sopti lui Eliyah aceleasi cuvinte pe care le-a spus pe scena :
O, inima, ce dulce poate fi
Iubirea care-o ai, cand umbra ei,
Chiar ea, e-asa bogata-n desfatare!
Auzindu-i cuvintele soptite intr-un mod atat de intim, Eliyah se topi parca sub privirea lui si rosi pana peste masura. Se intreba ce patise, de ce voia sa continue si sa ajunga mult mai departe de acest simplu moment. El, care jurase sa-si pastreze virginitatea macar pana la 30 de ani, avea poate sa o piarda acum ? Ochii aceia violeti ii spuneau clar ce voiau – pe el. Nu putea nici sa refuze, dar nici sa accepte. Se gandi ce va spune tatal lui daca ar afla. Ce vor spune ceilalti preoti. Ce vor spune toti oamenii. Trebuia oare sa se gandeasca la lucruri de genul asta in acest moment ?
- Mon Dieu..., gemu el, inainte ca buzele sa-i fie iar prinse intr-un sarut lung si placut, poate prea placut.
Cand buzele i-au fost libere din nou, se chinui sa-l opreasca pe brunet din tot avantul lui, din toata excitatia lui. Vittorio il privi cu o mutra care se asemana cu cea a unui catel plouat. Ce comparatie stupida, gandi Eliyah, dar imediat se convinse ca avea destula dreptate – ochii lui violeti cereau parca indurare. Sau poate ingaduinta.
- Iarta-ma, gemu el. Nu stiu ce m-a apucat. De fapt, tu ai inceput totul, nu ?
Preotul prinse rapid o tenta de rosu in obraji si incerca sa-si ascunda privirea rusinata.
- Eu sunt cel care nu stie ce anume l-a apucat. Acesta nu e comportament demn de un preot. Excusez-moi, s’il vous plaît.*, isi ceru si roscatul scuze.
- Mais... je suis le pervers. Je t’embrasse dans un église, apoi continua, cu o voce solemna. Et ne nous soumets pas à la tentation... mais délivre-nous du mal...*
Eliyah tresari usor mirat la auzul ultimelor cuvinte spuse in franceza. Se obisnuise sa le auda in biserica la care era el preot, dar nu atunci cand slujea el. Atunci, singura limba in care se accepta aceasta rugaciune primordiala, Tatal nostru, Notre père, Vater unster, Our Father, in orice limba i-ai spune, el o voia intr-un singur mod – Pater noster. Latina mereu il atrasese prin modul solemn in care sunau toate cuvintele.
- Et ne nos inducas in temptationem... Sed libera nos a malo... Amen.*
Fara sa-si dea seama, in timp ce rostea cuvintele, luase aceeasi voce specifica pentru biserica, ajungand sa nu spuna pur si simplu cuvintele, si chiar sa le cante. Dupa ce preotul termina, Vittorio il lua imediat de mana si il trase dupa el.
- Ce faci? incepu precipitat roscatul. Unde... Mon Dieu !
- La mine acasa, raspunse Vittorio intrebarii inca nerostite.
Eliyah se lasa dus de catre actor, chiar daca stia ce inseamna acel “acasa”. Acum putea fi sigur de ceea ce avea sa se intample. Se putea opune, din moment ce ochii aceia il priveau intens? Putea sa le spuna nu, cand il priveau cu acea dorinta ascunsa ? Putea sa nu-i raspunda cu saruturi, cand trupul lui raspundea tuturor gesturilor ? Non. Parce que... je suis entiché... Entiché et entiché...*
~Va urma~
*confesional = scaun de spovada in forma de dulap.
* Excusez-moi, s’il vous plaît = Scuza-ma, daca se poate (daca doresti).(fr)
* Mais... je suis le pervers. Je t’embrasse dans un église. Et ne nous soumets pas à la tentation... mais délivre-nous du mal... = Dar... eu sunt perversul. Te-am sarutat intr-o biserica. [...] Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.(fr)
* Et ne nos inducas in temptationem... Sed libera nos a malo... Amen. = Si nu se duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Amin. (lat)
* Non. Parce que... je suis entiché... Entiché et entiché... = Nu. Pentru ca... eu sunt indragostit... Indragostit si natang...(fr)
Desigur, Mon Dieu inseamna Dumnezeule, iar une calamité inseamna o calamitate. Am preferat sa nu le traduc pentru ca sunt cuvinte simple.
Cam atat pentru azi o.o
Astept obisnuitele pareri, critici, intrebari & co.
Kisses, hugs, chuu's?
Bye bye!
P.S. Stiu ca ochii violeti sunt o imposibilitate aproape, dar va rog, lasati-ma sa visez la asa ceva.
Edited by Mystique92 on 30-03-2010, 18:09
In primul rand multumesc pentru lamurire . Numele personajelor mi se par bine alese , in special Eliyah , suna mult prea bine .
M-ai surprins in acest capitol pentru ca ai continuat cu un alt cuplu . Foarte buna idee , de a implica un preot in aceasta relatie interzisa pentru el . Mi s-a parut foarte interesant si modul in care a reactionat Eliyah , atras de pacat , de acel ceva interzis . Preotii sunt impotriva relatiilor intre persoane de acelasi sex . La ei se adauga si majoritate societatii .
Ochii violeti ? Cred ca sunt superbi ..., de fapt sunt sigura .
Multumesc si pentru traducere in romana , eu nu stiu decat vreo doua - trei cuvinte in franceza , pentru ca fac germana . Asa ca nu as fi inteles mai nimic din ultimele replici .
Relatia dintre cei doi imi place poate mai mult decat cealalta . Poate fiindca este interzisa si sentimentele celor doi par mai puternice , cel putin a lui Eliyah
Astept urmatorul capitol . Bafta la scris !
Edited by Neith on 31-03-2010, 21:57
Neith - In primul rand, multumesc pentru comment. Stiu ca majoritatea oamenilor sunt impotriva relatiilor intre persoane de acelasi sex. Dar, cum am mai spus, la mine, relatiile de genul asta sunt accentuate la inceput iar pe parcurs se diminueaza total. Visez la ochi violeti inca de cand ma stiu. As vrea sa vad unii in realitate, dar e imposibil. Life is cruel. Franceza se poate sa mai apara de cateva ori prin text, deoarece 1. actiunea se petrece in Franta si 2. Eliyah e un francez din cap pana in picioare. Si, daca e sa recunosc un lucru, si mie imi place mai mult relatia asta, Eliyah e mai sentimental ) [asa ca mine].
Sar la capitol. Si mda... Scene de yaoi destul de explicite, daca nu va place, sariti peste el sau cititi printre randuri ) [urmatoarele 2 capitole, adica asta si urmatorul, vor avea scene yaoi, deci beware.]
Enjoy reading, I guess.
Capitolul 1 ~ To be or not to be... drunk
Barul era efectiv gol. Barmanul privea plictisit in jur, doua fete care nu aveau mai mult de 15 ani savurau fiecare cate o tequila, iar singura persoana aflata la o masa, un tanar de vreo 20 de ani, cu un par mult prea lung si cu ochii pierduti in visare, tocmai ridica mana pentru a comanda ceva la care nimeni nu s-ar fi asteptat; un suc...
- Ai spus cumva suc, tinere? intreba barmanul, aproape nedumerit. Nu, nu accept asa ceva la ora asta a diminetii. Trebuie sa bei alcool. Al – cool. Intelegi? Iti aduc un rand din partea casei. Dupa o sa vezi singur ca e mai bine decat un suc.
- Poftim? replica Nathaniel, vocea lui ridicandu-se cu o octava peste cea a barmanului. Am spus un suc. Nu vreau alcool. Ma tem ca va trebui sa plec daca...
Fetele de la bar aparura langa el intr-o secunda, imbiindu-l cu vocile lor ca niste clopotei in vant sa stea, sa bea cu ele doar un pahar, si apoi sa plece. Chicoteau incantate de fiecare data cand Nathaniel protesta si roseau de placere atunci cand le privea mai insistent. Barmanul sosi cu un pahar pe jumatate plin, pe care il aseza in fata brunetului.
- Whisky, anunta el, cu vocea lui ragusita. Bea. E gratis, dupa cum am spus. Si ai grija sa nu-l bei prea repede. Nu iti va face bine.
Nathaniel privi nesigur paharul, apoi il lua, cantarindu-l in mana. Bau doar o gura, pentru ca apoi sa bea iar, si iar, pana il termina din doar cateva inghitituri. Fetele chicotira din nou, mult prea incantate de zambetul brusc pe care il afisa tanarul. Nathaniel ridica din nou mana, spunand cu o voce usor taraganata :
- Inca unul, te rog. E foarte dulce. Mai dulce decat sucul. Inca unul, cat mai repede!
Paharul nou sosi in doar cateva secunde. Brunetul il dadu iar pe gat in doi timpi si trei miscari, bucurandu-se de caldura lichidului ce ii trecea prin esofag. Una dintre fete se apleca peste masa, soptindu-i la ureche numele hotelului unde statea si numarul camerei, adaugand ca il asteapta mai tarziu. Nathaniel aproape ca rosi, dar nu dadu semne nici ca accepta, nici ca refuza.
In curand, paharele au inceput sa se inmulteasca iar luciditatea scriitorului sa paleasca. Privirea i se incetosa in curand; barmanul refuza sa ii mai aduca un pahar si asta a parut sa porneasca un mic conflict, dar fetele l-au potolit pe tanar, convingandu-l sa stea din nou jos.
- Nathaniel!
Vocea de-abia razbatu in harmalaia deja iscata. Privirile tuturor s-au ridicat pentru a se intalni cu ochii de caramel ai lui Ramiel, care inca statea in usa. Privea cu usoara tristete catre tanarul de la masa, care se ridica si se indrepta catre el, adaugand, cu o voce poate mult prea ridicata :
- Sa nu cumva sa te atingi de mine !
- Nathaniel... esti beat, concluziona Ramiel si un zambet ii lumina pret de o clipa fata.
- Beat ? Visezi.
- Haide. Ai nevoie de ajutor ca sa ajungi la hotel.
- In niciun caz de ajutorul tau.
Incercand sa treaca de Ramiel, brunetul se impiedica si fu aproape sa cada, dar blondul a fost pe faza si a reusit sa-l prinda. Apoi, indemnandu-l cu o voce irezistibila, il convinse sa se lase ajutat pentru a ajunge acasa. Se misca mult prea impleticit. Bause mult prea mult. Exagerarile cursera unele dupa altele, de multe ori Nathaniel balamjind lucruri fara sens pe care Ramiel nu le lua insa in seama. Ajunsi in fata hotelului, scriitorul refuza sa mai mearga in continuare, indrugand iar cuvinte fara sens si razand ca un nebun, repetand faptul ca mai vrea un pahar de whisky. Vazandu-se nevoit sa faca orice pentru a-l duce pe vecinul lui inapoi de unde pornise, blondul il lua in brate, grabindu-se sa ajunga in fata camerei lui fara sa fie vazut de cineva.
- Si acum te trec pragul de parca ai fi mireasa, mormai Ramiel. Casa de piatra.
Ceea ce a vrut sa fie un chicotit din partea lui Nathaniel iesi ca un geamat. Blondul ofta si il aseza pe vecinul lui in pat, privindu-l inca de deasupra. Nici nu realiza cand se apropie de el, cand buzele lor ajunsesera atat de aproape unele de altele. Ramiel se simtea de parca el era cel beat, si nu ingerul ce ii statea in fata. Simti rasuflarea fierbinte a brunetului atunca cand deja era mult prea apropiat de el. Mirosul de alcool era usor combatut de cel de mosc din parul lui, armonizandu-se si creand o noua aroma, ciudata dar imbietoare.
Cand buzele pictorului se zdrobira de cele ale scriitorului, legandu-se intr-un sarut pasional, doar unul dintre ei constientiza ca nu era un vis, ci pura realitate; ciudat era ca persoana care deosebea realitatea de vis nu era chiar cea mai lucida... Amandoi se trezira dorind din ce in ce mai mult, saruturile devenind mai languroase, mai neasteptate, mai lungi cu fiecare secunda si mult prea intensificare. Nu aveau nevoie de aer atat de mult cat aveau nevoie unul de celalalt.
Nathaniel simti cum mainile lui Ramiel se strecurara pe sub tricoul lui si, fara sa-si dea seama, gemu infundat, gura fiindu-i in continuare ocupata cu un sarut. Mainile pictorului trasau linii fierbinti pe spatele lui, desenand diferite modele, facandu-l sa tremure de placere sub atingerea lor.
- Ramiel..., rasuna soptit vocea brunetului, dupa ce blondul se concentra pe gatul lui, presarandu-si buzele-i fierbinti pe fiecare centimetru din el.
Sunetul vocii lui Nathaniel, atat de senzuala, ii dadu fiori pe sira spinarii si il facu sa vrea mai mult. Ramiel se cufunda in parul brunetului, inhalandu-i aroma iar si iar. Isi lasa rasuflarea fierbinte sa para un geamat in urechea scriitorului, care la randul lui ii raspunse cu un mic scancet. Li se paru greu sa scape de haine, dar, cand toate piesele de vestimentatie ajunsera pe podea si trupurile lor se atinsera, amandoi descoperira cat de mult se doreau de fapt.
Nathaniel isi impleti mainile in spatele lui Ramiel, tragandu-l cat mai aproape, rostindu-i numele iar si iar. Cearsafurile de matase ii mangaiau spatele brunetului, dar parea o senzatie minunata, caci se asemana cu atingerea mainilor lui de foc. Vocea excitata a lui Ramiel, coborata pana la soapta, il intreba daca putea sa il aiba. Bineinteles ca putea, nu ar fi indraznit sa spuna “nu’’ acum cand tot ce isi dorea era sa continue asa pana la infinit si chiar mai departe de el.
Imediat dupa ce hainele le descoperisera trupurile, cei doi erau convinsi ca nu era deloc un vis ; erau mai lucizi ca niciodata, dar totusi amandoi erau beti – Nathaniel, beat pe de-adevaratelea, iar pictorul, doar beat de dorinta ce crestea de fiecare data cand privea in ochii aceia albastri. Saruturile incepura sa coboare ; intai pe gat, apoi pe piept, pe abdomen, pana ajunsera intr-un anumit punct sensibil. Scriitorului ii scapara cateva gemete, inchizand ochii si dandu-si capul putin pe spate. Nu realiza cat de mult il dorea pe Ramiel, dar pastra o anumita frica fata de momentul ce avea sa urmeze.
Il zgarie cu unghiile pe spate cand il simti intrand in el, dar pictorul nu se planse de durere; era constient ca pe brunet il durea mai mult. Asa ca il saruta de mai multe ori, incercand sa-i alunge durerea.
- Ramiel..., gemu brunetul, indemnandu-l sa se miste mai repede caci, mergand atat de incet, durerea lui se intensifica la fiecare secunda.
Ramiel nu-si putu opri un geamat, facandu-l pe Nathaniel sa se intrebe daca el era cel ce ii provoca aceasta reactie. Curand, miscarile devenira mai rapide, mai intensificate si mai usor de suportat. Saruturile erau din ce in ce mai neglijente, buzele intalnindu-se in moduri cat mai noi, limbile inclestandu-se intr-un duel inaintea buzelor.
Nathaniel se simtea ciudat ; senzatia de a-si imparti corpul cu cineva era ciudata, dar il dorea pe Ramiel si, daca asta il facea fericit, atunci voia mai mult. Ochii lui de caramel ii aratau clar dorinta lui si nu putea sa se impotriveasca lor. Incepu sa creada ca era in Rai, dar se simtea de fapt ca si cum era in Iad. Isi alunga insa din minte aceste locuri, caci nu era acum vorba de ele, dar era sigur ca, dupa ceea ce facea acum, avea deja un loc rezervat in ultimul loc mentionat. Totusi, nu ii pasa; se simtea mult prea bine.
Totul paru ca se termina mult prea repede, cei doi gasindu-se acum unul in bratele celuilalt, respirand sacadat si dorindu-si totusi cat mai mult. Cu o voce tremuratoare, Ramiel sopti in urechea scriitorului:
- Te iubesc. Atat de mult incat imi pare rau ca nu erai lucid in momentul asta. Ma simt groaznic cand ma gandesc ca s-ar putea sa te fi obligat sa faci asta.
Nathaniel rosi de placere; era mai lucid ca niciodata si nu se simtise deloc obligat. De fapt, fusese chiar de acord cu totul si inca voia sa descopere mai mult. Dar simti ca nu e pregatit sa spuna aceleasi cuvinte – il cunostea doar de cateva ore, nu? Erau chiar destule ca sa poate sa-i spuna ca il iubeste si el? Nu era sigur de propriile lui sentimente, asa ca se prefacu adormit si astepta ca Ramiel sa adoarma. Nu putea pur si simplu sa se culce si el, pentru ca simtea nevoia sa-l sarute iar si sa spuna si el cuvintele... magice...
Asa ca, trezindu-l din somn pe pictor, il saruta si ii sopti usor in ureche ca il iubeste, cu toate ca nu isi da seama de ce. Ramiel il privi lenes din spatele genelor dese si blonde, incercand sa desluseasca sensul cuvintelor, dar, dupa ce le intelese, fiecare pas facut curse de la sine. Il iubea chiar daca nu trecusera nici o zi de cand il vazuse pentru prima data. Si nu voia sa schimbe asta pentru nimic in lume.
- O sa ardem impreuna in cea mai adanca groapa din iad, gemu Nathaniel, atunci cand pictorul incepu sa se desfete cu gatul lui, presarand sarutari usoare pe toata suprafata lui.
- Atunci, lasa-ma sa fiu eu diavolul care isi arata calea, rase Ramiel si se indrepta inspre buzele lui. Esti muza mea. Cel care imi va calauzi pasii. Vreau sa apari in fiecare tablou pe care il pictez. O, lasa-ma sa-ti arat drumul spre iad, inger cu ochi albastri!
Citesisem mai demult capitolul , dar acum am putut sa las un reply .
Mi-a placut cum a decurs relatia celor doi , dar parca mi s-a parut prea repede . Nu actiunea a fost grabita , ci ca si-au spus te iubesc . In mod normal asemenea sentimente nu se nasc asa usor . Trebuie sa cunosti mai bine aceea persoana inainte de a fi sigur de ce simti pentru ea . Intre cei doi este mai mult atractie fizica , dar nu sunt sigura de iubire .
Descrierea a fost minunata in acest capitol , nu ca in celalate nu ar fi fost . Dar sentimentele personajelor au fost mai puternice acum .
Ultima replica mi-a placut incredibil de mult , de fapt dialog dintre Ramiel si Nathaniel a fost reusit : un inger si un demon)
Sau mai bine un inger ce a pacatuit .
Sunt curioasa ce se mai intampla cu ceilalti doi . Bafta la scris !
Neith, si mie mi s-a parut prea repede, dar am preferat sa o las asa. Dupa cum am spus, prefer sa fac la inceput totul mai rapid, pentru ca apoi sa las totul sa curga usor. Si in primul rand, la treaba cu iubirea:
1. Nathaniel era destul de beat totusi, avand in vedere ca bause cateva pahare de whisky [cu toate ca betia i-a trecut repede :-@]
2. Ramiel era si el destul de beat, dar asta doar din cauza lui Nathaniel. )
Multumesc pentru comment.
Zbor la capitol. Capitolul 2 ~ Kyrie eleison… Kyrie eleison…*
Aproape ca nu deosebea realitatea de vis; nu stia cand fusese trantit in pat, cand camasa disparuse pur si simplu, cand incepuse sa se lase condus de un pusti fara Dumnezeu. In mare parte, era vina lui – el se dusese la teatru, el il acceptase langa el, el nu opunea acum nicio rezistenta. Dar nu putea sa se opuna, nu acelor ochi, nu lui. Pentru ca, fara sa-si dea seama, il dorea si el, il dorea asa cum nu-si mai dorise niciodata ceva sau pe cineva. Nu realiza nici macar momentul in care Vittorio se oprise si il privea ingrijorat, asezat pe o margine a patului.
- Eliyah… De ce… nu te opui? De ce nu-mi raspunzi la gesturi? Vreau ca amandoi sa participam la asta, vreau sa simti si tu acelasi lucru pe care il simt eu. Eliyah…
Preotul isi ridica privirea catre Vittorio si ii zari aceeasi mutra de caine plouat. Cat i se potrivea aceasta stupida comparatie! Si totusi se gasi iubind acea fata a lui, acea parte atat de slaba a lui. Trebuia sa raspunda acelor intrebari cu niste cuvinte? Pentru ca nu simtea ca le putea gasi, pentru ca nu stia cum anume sa le gaseasca…
- Imi pare rau… Doar ca…, incepu el, dar vocea trista si totusi nerabdatoare a lui Vittorio l-a intrerupt imediat.
- E prea repede, nu? Sau nu este bine, pentru ca esti preot si iti va strica toata reputatia. Nu vreau sa se intample ceva rau daca facem asta. Si, in plus…
- Taci!
Cat de infantil e…, gandi Eliyah. La ce ma asteptam de la un pusti de 19 ani, totusi? La declaratii de dragoste, la discursuri despre imoralitate? Ofta usor inainte sa-l priveasca in ochi si sa vada tristetea lor.
- Spui numai prostii. Nu e prea repede. Adica… pentru tine, poate parea repede, pentru ca tu crezi ca eu nu te cunosteam in ziua aia in care m-ai… sarutat, incepu preotul.
- Poftim? vocea lui Vittorio se ridica peste cea a roscatului cu o octava. Ma cunosteai?
- Nu in sensul acela de a cunoaste. Nu vorbisem cu tine niciodata. Dar mereu te-am vazut la fiecare slujba, privindu-ma de parca erai in transa. M-am intrebat de fiecare data la ce te gandeai in acele momente. Am vrut sa vorbesc cu tine, sa aflu ce crezi despre mine, dar niciodata nu am avut curajul sa te prind din urma si sa-ti spun ca, intr-un fel, simt ceva pentru tine. Te urmaream uneori, pana la casa ta, si auzeam tot ceea ce ii spuneai propriei tale persoane. Te invinuiai pentru ca nu puteai sa vorbesti tu cu mine. Pentru ca nu puteai sa-mi spui sentimentele pe care le aveai pentru mine. Iar eu, in aceeasi situatie ca tine, am incetat a te mai urmari si in timpul slujbelor, si dupa ele. Am incercat sa-mi alung imaginea ta din minte.
- Si... ai reusit?
- Sunt aici, nu? Asta inseamna ca am reusit? Cand ai venit in confesional in acea zi si m-ai sarutat, totul a parut sa capete un sens. De aceea te-am cautat. Nu te cunosteam, intr-adevar, dar erai prezent la fiecare slujba. Voiam poate sa vad cat de pios esti.
Si ce anume am gasit? se intreba Eliyah singur. Un mic pervers.
- Eu mereu am avut o anumita admiratie pentru preoti, spuse Vittorio, ochii scanteindu-i parca de emotie. Din copilarie, mi-a placut sa merg la biserica si sa-i ascult pe preoti vorbind. Cand te-am vazut pe tine, am stiut ca esti diferit de ceilalti. Puneai suflet in fiecare cuvant. De aceea, m-am indragostit de tine. Si totusi... presupun ca Dumnezeu nu ar fi de acord sa continuam, nu? Sa ducem totul la final?
- Dumnezeu ne-a adus impreuna. Inseamna ca El vrea sa facem si acest pas, nu? De cand sunt la biserica, m-am convins ca, Dumnezeu, oricat de bun e El, ma tine departe de acest lucru. Nu am putut iubi pe nimeni pentru ca am considerat ca astfel imi “murdaresc” trupul. Si am alungat iubirea pentru cei din jur departe, lasand-o pe cea pentru Dumnezeu sa ma domine. Prea tarziu mi-am dat seama ca ma simt trist singur. Dumnezeu nu-mi raspunde niciodata cand vorbesc cu El. Dumnezeu nu imi intoarce iubirea pe care o simt pentru El. Am nevoie de cineva... ca tine. Vreau pe cineva care sa-mi arate ce este iubirea. Poti tu?
Vittorio nu mai astepta alte cuvinte si il saruta imediat pe Eliyah, privindu-l apoi de deasupra si bucurandu-se parca de privelistea ce i se arata in fata ochilor.
- Vreau sa te aud spunand orice rugaciune. Acum. Te rog. Dar poti totusi sa combini latina cu franceza?
Preotul il privi mirat, dar isi incepu ruga intr-o voce joasa, incet, soptit, in timp ce Vittorio presara saruturi pe gatul lui. Pater noster qui es in caelis... Ultimele cuvinte se pierdura intr-un geamat in momentul in care brunetul il musca usor de sfarc si saruturile lui coborara cat mai jos. Se gandi ca in curand nu va mai putea sa spuna nici macar niciun cuvant dintr-o rugaciune. Si totusi, pentru ce anume se ruga? Que ton nom... soit sanctifié... Respira deja sacadat si parea ca uita fiecare cuvant pe care urma sa-l spuna pe masura ce miscarile actorului deveneau mai rapide. Voia doar sa geama, sa tipe, sa urle de placere, nu sa spuna o rugaciune cand ea nu isi avea nici macar motivul. Adveniat regnum tuum... Tuum fu mai degraba un sunet, decat un cuvant, prelung si aproape tipat, fara posibilitatea de a fi oprit. Que ta volonté soit faite... Simtea ca nu putea sa mai continue, sa spuna rugaciunea pana la sfarsit, simtea ca nu putea sa mai spuna de fapt niciun cuvant. Mon Dieu ! urla o voce in minte lui. Nu isi amintea urmatorul vers in latina ; nu si-l amintea nici macar pe cel in franceza ! Sicut in caelo et in terra... Cuvintele erau de fiecare data intrerupte de gemete prelungi, de-abia putu sa le duca la capat. Cum putea cineva sa se gandeasca la Dumnezeu in momentele de genul asta ? Panem nostrum quotidianum... Da nobis hodie... Nu isi mai amintea niciun cuvant in latina, de fapt, nu-si mai amintea niciun cuvant din tot dictionarul. Nu putea sa mai vorbeasca, caci tot ce putea spune nu erau cuvinte, ci gemete si tipete. Putea sa spuna totusi, toata rugaciunea ? Trebuia sa o termine, nu ? Pardonne-nous nos offenses, comme nous pardonnons aussi à ceux qui nous ont offensés. Sa-l ierte pe Vittorio pentru ceea ce ii face, asa cum si Vittorio trebuie sa-l ierte pentru ca nu mai poate spune nimic. I se parea destul de corect, nu ? Si totusi, vocea lui continua rugaciunea, oprita de gemete extaziate de prea multe ori. Et ne nous soumets pas à la tentation, mais délivre nous du Mal. Am-Am... Ameeeen !* Cuvantul de sfarsit se pierdu intr-un tipat, in timp ce Vittorio se aseza deasupra lui, privindu-l adanc pe Eliyah si sorbindu-l din priviri.
Avea obrajii rosii, respira sacadat si parea atat de pur in acel moment ! Parea atat de... virgin... Preotul se simti rusinat cand simti privirea lui Vittorio arzandu-i parca pielea ; daca voia sa faca ceva, sa-i faca orice, si nu sa stea doar acolo si sa-l priveasca in felul ala ! Brunetul isi impeti parca mana in parul lui si il mangaie usor, inainte sa ii spuna cuvintele ce aveau sa-l lege de el pentru totdeauna.
- Te iubesc. E gresit sa spun ca te vreau ? E gresit sa spun ca imi doresc sa fii al meu ?
- E demn de un preot sa spuna ca vrea ceva atat de interzis pentru el ? E demn de un preot sa isi declare iubirea fata de cineva inafara de Dumnezeu ? Pentru ca... Vittorio... daca e nedemn de un preot sa faca aceste lucruri... atunci... vreau atat de mult sa fiu si eu un preot nedemn !
Constientiza doar momentul in care trupul i se uni cu cel al actorului, in care devenise unul cu el. Bataile inimilor lor se sincronizara, miscarile devenira parca aceleasi si saruturile erau date doar in momentele potrivite, cerute de fiecare in acelasi timp. Cine a spus ca Dumnezeu iti arata lucrurile bune ale vietii ? Dumnezeu te tine chiar departe de cele mai bune !
Eliyah era constient de faptul ca Vittorio ii soptea numele, numai ca preotul nu avea idee ca si el ii spunea uneori numele cu o voce foarte intima, coborata pana la o soapta excitata. Pana sa-si dea seama ce se petrecea cu adevarat cu el, Eliyah se lasase deja prins intr-o capcana pe care nu o putea evita – o capcana a iubirii.
Sfarsi prin a adormi in bratele lui, ascultandu-i respiratia regulata, considerand-o un sunet de fundal, ajungand sa o adore parca, sa o iubeasca. In acel moment, nu ii pasa daca cineva de la biserica il va vedea, nu ii pasa ca ar putea in curand sa nu mai fie preot daca se afla ceva despre aceasta relatie. Crezu ca Vittorio adormise, asa ca vocea lui, soptita, incepu sa rosteasca iarasi cuvintele unei rugaciuni, dar nu in latina, ci in franceza. Sfarsi cu Pardonne moi, Seigneur car j'ai péché* si repeta, de cel putin zece ori, Kyrie eleison. Si totusi, actorul nu dormea si il auzise, il auzise cerandu-si iertare pentru ceea ce facuse si incepu sa-i para rau ca supusese un preot unor astfel de perversiuni. Merita sa arda in iad, dupa un astfel de lucru, nu ? Mana lui era inca in parul lui Eliyah, si ramase acolo mult timp dupa ce pana si preotul adormi. Se juca usor cu o suvita din parul lui roscat, in timp ce repeta in liniste replicile lui Romeo pentru spectacolul de maine.
Vezi, iubirea-i o tortura.
Caci suferinta mea ce se rasfrânge în dragostea ce mi-o arati, sporita
Mi-o faci prin ea si mai nesuferita...
Iubirea-i fum ce din suspine creste,
Aprinsa-i foc ce-n ochii dragi zbucneste,
Gustata e izvor de armonie
Ce-ngâna-auzul; dar înabusita
E val clocotitor de mare-adânca
De lacrimi... Ah, si ce mai este înca?
Sminteala înteleapta! Dulce fiere!
Ma duc, iubitul meu, la revedere!
William Shakespeare – Romeo si Julieta, Actul I, Scena I
Dar era iubirea chiar o tortura pentru el? Era o tortura cand se gandea ca Eliyah s-ar putea simti prost pentru ceea ce tocmai fusese infaptuit. Nu voia ca iubirea pe care o avea pentru el sa-i afecteze cumva viata lui de preot. Daca cineva din biserica, oricine, ii vedea impreuna, chiar si pentru o secunda, deja Eliyah putea fi banuit de orice. Voia sa-si ceara scuze, sa-i spuna sa termine totul aici. Dar nu era inca inceput nimic, nu? Nu putea sa plece pur si simplu dupa ceea ce facuse, nu putea sa-l lase singur dupa ce ii spusese ca il iubea. Si era adevarat, da, il iubea. Il iubea atat de mult incat nu ii pasa ceea ce avea sa se intample cu el. Nu ii pasa de biserica, nu ii pasa de nimic. Iubirea lor nu era totusi destul de asemanatoare cu cea dintre Romeo si Julieta? Era o iubire interzisa. Dar ce e interzis, e totusi si mai placut, nu? Vocea lui incheie ultima replica din toata piesa, adormind imediat ce rosti ultimele cuvinte, cazand intr-un vis in care era cu Eliyah. Oh, dar acesta nu mai era un vis! Era pura si simpla realitate!
Ochi, mai priviti-o cea din urma oara!
O, brate, cea din urma-mbratisare!
Si, gura, poarta sufletului meu,
Pecetluieste cu o sarutare
Eternul târg cu moartea rapitoare!
Vin' calauz-amara vin' cârmaci
Nesuferit, vin', disperat pilot,
Si-azvârle-odata, sfarâmând de stânca
Sarmana-ti barca... Iata-ma-s, iubito!
William Shakespeare – Romeo si Julieta, Actul V, Scena III
~Va urma~
_________
*Kyrie eleison = Doamne miluieste(gr.) *Toate cuvintele, fie in latina, fie in franceza, luate impreuna, formeaza rugaciunea Tatal nostru. * Pardonne moi, Seigneur car j'ai péché = Iarta-ma, Doamne, pentru ca am pacatuit.(fr.)
Astept pareri, critici, intrebari etc.
Kisses, hugs, chuu's?
Bye bye!
Edited by Mystique92 on 07-04-2010, 13:56
Cat mi-a placcut acest capitol ! Sentimentele personajelor au fost mai puternice , te atrageau in jocul lor periculos .
Acest cuplu este inca preferatul meu si cred ca va ramane mult timp . Nu conteaza daca relatia lor a fost putin grabita , mi-a placut . Relatia lor pare atat de complicata , de interzisa pentru ca Eliyah este preot . Sunt incredibil de curioasa daca va continua aceasta relatia sau daca va considera ca iubirea pentru Dumnezeu este mai importanta , mai puternica . Pana la urma el a ales acest drum si dupa aparitia lui Vittorio , nu mai este sigur de menirea . Oare ar renunta la biserica , la a fi preot pentru a fi alaturi de cel iubit ?
Rugaciune spusa a fost emotionanta , impletita si cu sentimentele preotului .
Astept urmatorul capitol . Bafta la scris !
Neith - Mereu mi-a placut mai mult sa dezvolt relatia dintre Eliyah si Vittorio. Mi se pare ca are mai multe de oferit decat Nathaniel si Ramiel, care, daca nu ar fi deloc prin domeniul artei, ar fi un perfect cuplu normal. Dar totusi incerc sa-i dezvolt si pe ei intr-un mod destul de asemanator cu Eliyah si Vittorio. Graba e stilul pe care il aplic de prea multe ori la inceput. Dar apoi, plutim in ape mai calme ) Vei afla in curand daca relatia lor va continua, pentru ca, asa cum ai observat si tu, e atat de interzisa incat pare imposibil de continuat. Si totusi... Si totusi... Multumesc pentru comment!
Sar la capitol.
Note: Acest capitol s-ar putea sa fie foarte confuz. In italic si fara nicio legatura cu actiunea, vor fi gandurile personajelor. In ordinea in care sunt, v-ati putea da seama cine vorbest si mai ales cand. Dar, ca sa nu va incurcati, va spun de la inceput ca sunt in ordinea urmatoare: Eliyah, Eliyah, Nate, Eliyah, Nate, Eliyah, Nate, iar replica de sfarsit poate apartine amandurora. Multe din capitolele urmatoare vor contine astfel de ganduri care apartin viitorului si nu prezentului. Asta e un lucru extrem de important. Atat cu vorbaria.
Enjoy!
Capitolul 3 ~ On this bed I lay... losing everything*
Uneori ma trezesc si imi doresc ca, atunci cand deschid ochii, sa vad din nou satinul rosu inconjurandu-ma. Mi-as dori sa simt iarasi acele cearsafuri racorindu-mi spatele, mangaindu-l... Spune-mi, Vittorio... De ce ai plecat?
~~
Eliyah se gandi de prea multe ori ca visa; cand deschisese ochii, zarise vag camera in care se afla, luminata de dupa niste draperii rosii. Camera parea aproape o iluzie; atat de rosie... atat de... divina... Inchisese ochii imediat ce zarise peisajul si incercase sa adoarma, considerand totul un vis. Si totusi, cand se “trezi” din nou, in fata ochilor i se intindea aceeasi camera. Amintirile ii revenira incet, dar sigur si se intreba totusi de ce era singur.
Privind tavanul cuprins si el de o culoare rosie, preotul regreta brusc toate gesturile, toate cuvintele. Isi pierduse capul in noaptea trecuta, asta fusese, doar un moment in care nu gandise. Si totusi... daca nu gandise... de ce isi dorea acum sa se fi trezit in bratele lui Vittorio?
~~
Daca as fi stiut ca vei pleca, ti-as fi acceptat fiecare gest de cat mai multe ori si as fi vrut chiar mai mult. Inca ma gasesc uneori stand pe langa oameni care fumeaza numai pentru a retine acelasi miros specific pe care il aveai tu. Colonie si tutun... Vittorio... Unde esti?
~~
Pastrez pe perete tabloul tau. Uneori il privesc si plang. Alteori doar il privesc. Ramiel... De ce ti-ai parasit ingerul?
~~
Nathaniel se trezi tinut in brate de catre Ramiel si se gasi adorand senzatia de caldura pe care i-o dadeau acele maini inconjurate in jurul lui. Prins ca intr-o capcana a dragostei... Pictorul dormea adanc si murmura ceva in somn, ceva ce scriitorul nu putea intelege inca. Iubire... Ce era aceea iubire?
Ar fi putut sa o descrie in mii de cuvinte pe o foaie, cu toate ca nu o simtise mai niciodata. Ar fi putut scrie pagini intregi, dar nimic nu va avea sens pentru el. Orice metafora, epitet sau comparatie nu existau acum in mintea lui. Pentru ca iubirea, cea pe care o simtea acum, nu putea fi explicata in cuvinte. Pentru ca era inutil sa faci pe cineva sa inteleaga ce reprezinta iubirea daca nu o simte chiar el, pe pielea lui.
Iubirea era chiar in fata lui. Iubirea era pur si simplu... iubire...
~~
Preotul se ridicase din pat si gasise deja biletul ce il astepta pe masa. Il citise de prea multe ori, incercand sa se convinga ca ii spunea adevarul si ca nu era doar o minciuna a lui Vittorio.
Eliyah,
Am plecat la repetitiile de dimineata. Imi pare rau ca nu am putut fi langa tine cand te-ai trezit. Te-as fi tinut inca in brate, asa cum am facut mai toata noaptea. Voi veni la pranz si voi cumpara si niste mancare. Sunt sigur ca gasesti ceva in frigider daca iti este foame. Asteapta-ma doar daca doresti; nu te simti obligat sa o faci. Te iubesc. XOXOXO
Deci putea sa plece acasa daca dorea? Cumva, isi dori sa fuga de acolo, sa nu se lase prins si mai mult, dar nu putu nici sa se urneasca din loc. Se imbraca incet, dupa ce isi gasi hainele si merse in bucatarie, unde descoperi ca frigiderul era aproape gol. Se gandi ca usa era incuiata; cheia statea insa in incuietoare, asteptandu-l parca sa o ia de acolo. Eliyah pleca si cumpara tot ce ii era la indemana pentru a gati ceva, fara sa ia in seama faptul ca Vittorio promisese sa cumpere mancare. Pe drum, se gandi ca deja actiona ca si cum ei doi formau deja un cuplu. Si totusi... un cuplu? Atat de brusc? Atat de repede? Il iubea cu adevarat pe acest actor? Oare nu jucase teatru chiar si ieri, atunci cand spunea cuvintele alea? Oare...?
Ajuns din nou in apartamentul lui, Eliyah se apuca sa gateasca orice gasi mai usor. Si totusi, de prea multe ori se pierdu in ganduri si apa dadu in clocot, robinetul merse in continuare cateva minute bune, iar preotul se gasi urand totul. Se purta ca o sotie care isi astepta acasa perechea; gandul il lovi cu o forta uimitoare si lacrimile ii intepara ochii. Se purta chiar ca o sotie?
Era un prost, gandi brusc. Un mare prost. Ar fi trebuit sa plece acasa de mult timp, nu sa stea aici si sa gateasca pentru Vittorio. Nu pentru cel pe care nu si-ar fi dorit sa-l intalneasca niciodata. Cu capul asezat pe masa, Eliyah planse pentru prima oara in ultimii cinci ani.
Planse pentru el, pentru Dumnezeu, pentru viitorul lui, pentru totul. Dar mai ales pentru faptul ca isi dorea ca Vittorio sa fie langa el acum si sa-l stranga in brate. Se gasi urandu-se pe sine mai mult ca oricand. Murmura printre lacrimi cuvintele unei rugaciuni de iertare, iertare pentru tot ceea ce facuse gresit in ultimul timp. Si planse din nou...
~~
Vittorio... Uneori nu vad in fata ochilor din cauza lacrimilor. Uneori privesc ore in sir pe geam si te vad venind. Alerg la usa si o deschid, dar nu intra nimeni. Stii... Ai fi putut sa stai mai mult langa mine...
~~
In camera scriitorului din hotelul L’Amour d’Art domnea o liniste deranjata doar de tacanitul masinii de scris. Asezat la ea era chiar Nathaniel; Ramiel plecase acum putin timp sa cumpere de la magazin mancare noua. Mainile ii jucau pur si simplu pe taste, creand fara sa realizeze un nou text, de dragoste, in care personajele principale erau chiar el si Ramiel. Intamplarile erau insa reale, dar textul nu avea sa cunoasca niciodata lumina tiparului. Va fi amintirea lui, in caz ca pictorul se va decide intr-o zi sa plece. Tastele se oprira din pacanitul lor aproape enervant iar brunetul ramase privind foaia pe care erau scrise doar cateva randuri.
Ramiel... va pleca? Il va parasi vreodata? Normal ca... da. Intr-o zi, se va plictisi de el si va fugi pentru a gasi pe altcineva. Intr-o zi, pana si tablourile se vor plictisi de chipul lui, iar culorile vor refuza sa-i mai picteze obrajii cu un rosu fals. Va fi aruncat la gunoi si uitat, lasat sa putrezeasca fara iubire. Daca va incerca sa caute din nou iubirea, poate ca nici nu o va mai gasi. Va ajunge intr-o stare deplorabila doar din cauza lipsei ei? Ii vor alina lacrimile sufletul ranit?
Cand scrisese cuvintele pe foaie? Mainile lui aveau propria lor viata, neascultandu-l, scriind fiecare gand inainte ca el sa le poata opri. Cand oare incepuse sa planga? Si mai ales... de ce plangea cand iubirea, atat de perfecta cat putea fi ea, il facea sa se simta totusi implinit?
Oare de cand bratele lui Ramiel il strangeau atat de tare incat de-abia putea respira? Si pentru ce anume isi cerea scuze? Cu vocea pierduta printre suspine, Nathaniel ii sopti blondului:
- Nu ma parasi... niciodata...
Iar pictorul, sarutandu-l usor pe frunte, ii raspunde:
- Nu te voi lasa singur. Niciodata.
Si totusi... Ramiel... ti-ai incalcat promisiunea...
~~
Paginile care iti cuprind numele sunt undeva intr-un sertar. Nu l-am deschis deloc de cand ai plecat. Pentru ca... daca le-as citi... as plange... Te-am rugat sa iei cateva cu tine. Mi-ai respectat dorinta?
~~
Cand Vittorio s-a intors in apartamentul lui, l-a gasit pe Eliyah plangand cu capul pe masa, ascuns dupa parul ce ii cadea ca o cortina in jurul fetei. Intai, nu stiu cum sa reactioneze si merse la preot, dorind sa il imbratiseze, dar se vazu refuzat si se indeparta usor de roscat, privindu-l din usa.
Eliyah nu isi amintea sa fi spus cuvintele “Te urasc” cuiva anume din aceasta lume. Iar prima persoana careia aceste cuvinte i-au fost adresate a fost chiar actorul care il privea atat de mirat. Vocea preotului, aproape pierduta sub lacrimi, repeta cuvintele ca o rugaciune, ca o incantatie, iar Vittorio isi ceru scuze de mii de ori poate si il lasa singur intr-un sfarsit. Se incuiase in camera si incepuse si el sa planga, cu acele lacrimi adevarate, nu cu cele pe care le folosea la repetitii in caz ca personajul lui avea o scena in care izbucnea in lacrimi. Tristetea actorului se transforma brusc in nervozitate si se gasi trantind o vaza de perete, care se sparse in zeci de cioburi ce au cazut pe podea cu sunete aproape sterse. De cand nu mai plansese cu adevarat? se intreba Vittorio mirat si isi sterse usor lacrimile. Iesi din camera si se indrepta in bucatarie, unde acelasi preot dezorientat plangea aproape ca un copil mic ce isi pierduse bomboana. Fara sa ii ia in seama protestele, il imbratisa si ii sopti cuvinte de leagan, isi ceru din nou scuze, si il saruta usor pe crestetul capului. Eliyah isi ridica ochii inlacrimati catre el si primi un sarut pe buze, unul intens, care il lasa aproape fara rasuflare. Cand isi recapata vocea, a putut sa rosteasca doar cateva cuvinte inainte ca gura sa-i fie din nou acaparata de un sarut.
- Imi pare rau...
~~
Te-am sarutat si-n moarte te-am pierdut.
Sa pier acum, murind într-un sarut !
Ai murit de atat de multe ori in piesele acelea de teatru... Si totusi... daca te-as fi stiut mort... mi-ar fi fost mai usor sa te uit. Pentru ca eram sigur ca nu te mai puteai intoarce. Acum insa pastrez acea speranta ca o sa te vad venind inapoi la mine. Vittorio... mai bine te omoram cu mana mea... ca sa fiu sigur ca... nu o sa te mai iubesc...
~~
Nathaniel se simtea implinit si alinat in bratele lui Ramiel. Se simtea de fapt protejat. Si ii placea aceasta senzatie pe care i-o dadeau mainile lui inconjurate de-a lungul trupului lui. Lacrimile se uscasera de prea mult timp; Ramiel le sarutase usor si le sorbise, cerandu-si scuze, cu toate ca nu era deloc vina lui. Atunci chiar nu era vina lui.
Pictorul il privi pe micul scriitor din bratele lui cu dragoste si ii propuse o plimbare pentru liniste. Ii promise ca vor merge mana in mana si ii zambi cum putu el mai bine. Iar scriitorul accepta entuziasmat, apucandu-i mana lui Ramiel si tragandu-l dupa el afara. Se purta ca un copil... si totusi... il iubea atat de mult pe acel copil...
~~
Am parasit hotelul in care stateam. Aducea inapoi prea multe amintiri pe care nu le puteam suporta atat de usor. Ramiel... Stii ca te-am iubit... De cate ori trebuia sa ti-o spun ca sa ramai?
~~
Eliyah il privi pe baiatul ce se apleca pentru a-l saruta si il accepta pentru a mia oara in acea zi. Parul lui negru ii mangaie usor fata si simti nevoia sa-l imbratiseze inainte ca totul sa ia o alta intorsatura. Bratele lui s-au strans in jurul lui Vittorio si actorul il privi usor mirat pe preotul din fata lui; sau mai bine zis, de dedesubtul lui.
- Sa nu pleci niciodata, ii sopti roscatul, iar Vittorio ii zambi pe neasteptate.
- Crezi ca as putea sa plec? replica el, aplecandu-se pentru a-l saruta usor pe gat.
~~
Cum sa te aduc inapoi?
~~Va urma~~
________________
*Titlul este un vers din melodia Time of Dying a trupei Three Days Grace. [Check it out, it rocks ]
Astept pareri, critici, intrebari etc.
Hugs, kisses, chuu's. [The usual]
Bye!
Edited by Mystique92 on 09-04-2010, 09:20
Mi-a placut acest capitol , poate pentru acea confuzie sau poate pentru sentimentele intense ale personajelor , mai ales ale lui Nate si Eliyah ( incepe sa imi place din ce in ce mai mult acest nume . )
Sunt dezamagita si de Vittorio si de Ramiel ... Amandoi se pare ca vor fugi , desi ei au inceput relatiile . M-as fi asteptat ca ceilalti sa fie reactionat , ca ei sa fie speriati , sa se teama de ceea ce simt . Cel mai mila imi este de la Eliyah , apreciez acest personaj foarte mult , pentru ca a riscat totul ca sa fie alaturi de persoana iubita .
insa pastrez acea speranta ca o sa te vad venind inapoi la mine. Vittorio... mai bine te omoram cu mana mea... ca sa fiu sigur ca... nu o sa te mai iubesc...
Un pacat atrage alt pacat ? Un preot nu ar trebui nici sa gandeasca la asta , dar avand in vedere ca aceste sentimente sunt din viitor , e posibil ca atunci Eliyah sa nu mai fie preot .
Ma intreb ce motive au avut Ramiel si Vittorio sa plece... Cel din urma ar avea scuza ca s-a sacrificat pentru ca Eliyah sa fie preot .
Astept urmatorul capitol ! Bafta la scris !
Neith – Intr-adevar, Vittorio si Ramiel vor fugi de aceste relatii, fiecare invocand un alt motiv. Cel al lui Vittorio este mai intemeiat, caci o face pentru binele lui Eliyah, dar Ramiel va pleca fara sa explice nimic, lasandu-l pe Nate intr-o durere profunda. Eliyah ar face orice ca Vittorio sa ramana langa el. Dar atunci cand el a plecat, Eliyah ar fi facut orice sa scape de iubirea pe care o simtea pentru el. Caci il durea doar sa se gandesca la faptul ca Vittorio plecase ca sa-l ‘salveze’ pe el. Vei afla acum ce motive au avut cei doi, dar la Ramiel totul va fi exemplificat mai tarziu. Acum motivul lui suna aproape egoist. In urmatoarele capitole, voi explica mai bine. Multumesc pentru comment.
Inainte de a trece la capitol, mentionez ca primul fragment face parte din viitor, si nu din prezent, iar replicile in italic sunt din nou ganduri ale personajelor. Dupa acel fragment de la inceput se trece din nou la prezent. Ordinea gandurile personajelor este - Eliyah, Vittorio, Ramiel. Enjoy reading!
Capitolul 4 ~ Memoirs
C’est la vie... C’est la vie...*
Eliyah se gandi pentru o singura secunda sa-l omoare pe cel care a inventat aceasta propozitie. Merita sa fie mort, ingropat sub mii de tone de pamant, sa vada si el cum este viata. Se gandi ca nu merita sa mai traiasca. Se gandi ca poate era mai bine sa scape lumea de prezenta lui. Si, privind in jos, vazandu-si varfurile pantofilor, aproape zambi. Nici el nu stia de ce. Dar poate ca prevazuse intr-un fel viitorul. Poate ca deja stia de cine se va lovi si ce intorsatura va lua viata lui. Si poate ca lipsa lui Vittorio era doar un gol pe care avea sa-l umple cu persoana ce i se alaturase in acea zi...
~~
Vittorio, mai stii melodia noastra? O cantam pe chitara de cate ori aveam ocazia. Acum, cand cant alte melodii, toate par a se indrepta inspre catre ea si sfarsesc prin a o reface pe toata. O cant fara sa-mi dau seama. Stii, Vittorio... Uneori ma intreb daca te-am iubit prea mult. Si atunci imi dau seama ca, de fapt, te-am iubit doar... foarte mult...
~~
Odata cu persoana care a pasit in biserica, Eliyah a primit si un sentiment de neliniste. Pentru ca, doar vazand cum arata acel tanar, se gandi ca, pe langa el, palea. Si Vittorio ar fi palit pe langa el. Il vazu intrand in confesional si se grabi sa isi intre in atributii. Se aseza si el pe scaunul mic si ii sopti tanarului:
- Doresti sa iti confesezi pacatele?
Raspunsul se lasa asteptat, iar Eliyah se astepta ca in urmatoarea secunda tanarul sa deschida usa si sa fuga. Se mai intamplase asta de cateva ori cu unii oameni nu chiar convinsi de dorintele lor, asa ca nu putea fi ceva nou. Insa vocea tanarului se facu auzita – angelic, gandi Eliyah cu voce tare.
- Da, desigur, spusese brunetul si privirea ii cazuse deja in podea.
- Poti incepe cand doresti, incerca roscatul sa il imboldeasca.
- Ma numesc Nathaniel Hail. Vreau... sa-ti povestesc trecutul meu. Pentru ca are atatea pacate incat... nu stiu daca pot fi iertate vreodata.
Eliyah simti nevoia sa iasa din confesional si sa discute cu tanarul fata in fata. Si totusi, ramase pe loc, asteptand ca el sa-si inceapa “povestea”.
- Am fugit de acasa la treisprezece ani, murmura Nathaniel aproape temator. Totul din cauza tatalui meu. Mama mea a murit cand m-am nascut. Sau cel putin asta mi s-a spus. Tata era insa un alcoolic. Nu de putine ori m-a batut atunci cand venea acasa. Si totusi, il iubeam. Sau l-am iubit pana in ziua aia. Eu... mereu am vrut sa am parul lung... Si... tata... nu suporta asta. Spunea ca seman prea mult cu mama, ca ii aduc aminte de ea, si prostii de genul asta. Ma obliga sa ma tund la timp, pentru ca parul meu sa nu devina lung, prea lung... Insa... am hotarat sa-mi ascund “podoaba capilara” si sa incerc sa o las sa creasca asa cum imi doream eu. Dar, in ziua aia... tata m-a prins cand eram la baie si ma spalam, iar parul meu, ajuns aproape pana la umeri, era rasfirat. M-a apucat pur si simplu de firele de par si mi l-a taiat si apoi m-a batut, strigandu-mi printre lovituri ca sunt un copil nenorocit care nici nu merita sa traiasca. Am fugit de acasa inca din acea noapte, hotarat sa nu ma mai intorc inapoi. Am stat in casa unui prieten de-al meu, a carui familie a acceptat sa ma tina acolo pana aveam sa fiu pe picioarele mele.
Eliyah il auzi oftand fara retinere si isi opri suvoiul de cuvinte care dori sa iasa. Il lasa pe el sa vorbeasca si se abtinu din a face orice comentarii.
- La cincisprezece ani mi-am descoperit talentul de a scrie, iar la saptesprezece am reusit sa imi scot prima carte pe piata. Spre propria-mi uimire, am avut succes si am strans cativa bani, destui cat sa ma pot muta intr-o garsoniera ieftina. Pe masura ce cartea se vindea, vizitam orasele din Londra in care era lansata pentru a semna autografe, asta daca le dorea cineva dar mai ales pentru a raspunde la intrebari. Intre timp, am pregatit si nou roman, care, din nou, a avut un succes la care nu ma asteptam. La varsta de nouasprezece ani – Varsta lui Vittorio, gandi Eliyah fara posibilitatea de a-si opri gandul - am ajuns si in orasul meu natal pentru lansarea cartii in libraria noastra mica si veche, iar locuitorii au venit in numar mare, unii interesati doar pentru a fi vazuti acolo, altii insa m-au recunoscut. Nu m-am asteptat la ceea ce a urmat. Poate nici nu eram pregatit, recunosc. In timp ce eram ocupat cu aranjarea cartilor pe masa, un barbat s-a asezat pe scaunul aflat in fata mea si mi-a pus inainte prima mea carte. Am deschis-o fara sa-mi ridic ochii pentru a-i zari chipul si am intrebat pentru cine sa fie autograful. Inca imi amintesc vocea lui, rostind acele cuvinte atat de bland... Pentru Peter Hail, spusese el. Iar eu mi-am ridicat privirea instant si i-am zarit chipul familiar, ascuns totusi sub atat de multe riduri si sub straturi de batranete, si poate ca lacrimile din ochii mei, pe care le-am oprit la timp, au fost zarite pentru doar cateva secunde. Nu cred ca am gandit ceea ce urmat. Dupa ce a mai spus si acele cuvinte. Dupa ce a mai adaugat ceva in plus. Ceva ce m-a convins sa spun numai minciuni. Mi-a spus... “Fiule, mi-a fost dor de tine. Iarta-ma pentru ceea ce s-a intamplat in trecut. Inca de cand ai plecat... am renuntat la bautura si te-am cautat... Dar nu te-am gasit, fiule. Ma vei ierta vreodata? Ma vei ierta?” Poate ca... daca nu ar mai fi spus nimic... l-as fi acceptat. Si totusi... a mintit. Nu renuntase la bautura decat atunci cand eu am ajuns la facultate. Stiu asta pentru ca l-am vazut de prea multe ori la carciuma din oras. Si poate ca minciunile pe care le-am spus eu, modul rece in care l-am respins, au curs de la sine si fara posibilitatea de a fi oprite. Eram prea infantil. Inca. Imi amintesc cuvintele perfect... I-am spus – “Ma confunzi, batrane. Nu sunt fiul tau. Chiar daca, recunosc, e o coincidenta ciudata de nume. Parintii mei sunt in Londra, avem acolo un apartament. Inca stau cu ei, ciudat, nu? Imi pare rau ca... ti-ai pierdut fiul. Chiar imi pare rau. Dar nu sunt eu cel pe care il cauti”. Inca ma intreb daca mi-a tremurat vocea atunci. Inca ma intreb ce m-a dat de gol. Tatal meu s-a ridicat usor si, fara sa-si ia la revedere, a apucat cartea si a plecat. Am ramas uitandu-ma dupa el, dorind sa fug si sa-i spun adevarul. Numai ca faceam asta doar undeva in mintea mea. In realitate, am ramas lipit de scaun, raspunzand in continuare la intrebari si semnand autografe. Habar nu am de ce am ramas in oras pentru inca o zi. Habar nu am de ce am cumparat un ziar in ziua urmatoare, eu care nu citeam in general stirile. Poate a fost destinul. Sau poate a fost Dumnezeu de vina. Titlul de pe prima pagina mi-a atras atentia – Un barbat s-a sinucis, sarind de pe un bloc. Nici nu a trebuit sa citesc mai departe pentru a sti adevarul. Era tatal meu.
Eliyah dori din nou sa iasa din confesional si sa-l consoleze pe tanarul aflat langa el, si totusi atat de departe de el. Printre gratiile dese, ii putea zari profilul; capul ii era aplecat intr-un unghi aproape dureros, fixand cu privirea un punct inexistent de pe podea. Vazandu-i imaginea, il rani aproape si isi schimba aria privirii. Vocea lui, usor tremuranda, se incapatana sa povesteasca si restul lucrurilor, insa preotul nu era sigur ca mai putea auzi.
- Am platit toate cheltuile pentru inmormantare si am fost singurul care a stat atat de aproape de mormantul lui tot timpul slujbei. Am plans cat pamantul era aruncat pe sicriu. Am gemut cand nu am mai zarit lemnul atat de maro. Am cazut in genunchi cand mormantul fusese complet acoperit. Si mi-am cerut iertare de mii de ori cand toata lumea a plecat. Am sperat ca ma aude, mi-am impuiat capul cu povesti de genul asta, cum ca ma aude, ca ma iarta si lucruri de genul. Dar, adanc in mine, stiam adevarul. Crud. Rau. Mortal. Veninos. Distrugator.
- Nu esti tu de vina, murmura Eliyah, aproape fara sa realizeze ca isi spusese gandurile cu voce tare.
Tresari cand isi auzi vocea; ragusita, parand a rasuna de la mii de kilometri departare. Nathaniel il privi prin gratii si ii observa chipul ingrijorat, parand cu cativa ani mai batran. Gemu. Lacrimile o luara inaintea lui si in curand plangea din nou, incapabil sa se opreasca. Auzi ca prin vis usa confesionalului trantindu-se si nici nu vazu prin ceata ce i se asternuse in fata ochilor atunci cand isi ridica privirea. Totusi, simti bratele inconjurate in jurul lui si umarul oferit spre a plange pe el. Zambi sub claia de par roscat a lui Eliyah si il accepta pe preot. Avea nevoie de consolare. De data asta, da.
~~
Cand privesc in urma, ma gandesc la ce greseli am facut. Si totusi, daca nu as fi plecat ... te-as fi atras prea mult intr-o capcana din care nu aveai sa iesi. Eliyah, stii ca te-am iubit. O stii fara sa ti-o spun eu. Insa... daca ma gandesc la urmari... la concluzii... Plecarea mea e prea justificata. Imi e dor de tine. Dar, daca iti voi auzi vocea, ma voi intoarce inevitabil. De aceea... nu doresc sa vorbesc cu tine. Intelege-ma si nu ma judeca. Te iubesc. Atat de mult incat a trebuit sa plec de langa tine.
~~
Vittorio privi cu solemnitate craniul pe care il tinea in mana; cuvintele trebuiau sa curga de la sine acum, nu? Aceeasi vesnica scena din Shakespeare, cea care mereu isi gasea un loc in mintea oricarui om. Vocea lui solemna intona:
- A fi sau a nu fi...
Iata intrebarea!
Se opri brusc, si nici el nu realiza de ce. Stia versurile urmatoare; le repetase ore in sir, era cam a zecea oara cand le spunea din nou. Insa ceva il oprise. Se gandi la Eliyah, fara un motiv anume. Ce facea acum. Unde era. Cu siguranta ca era inca la biserica.
Putea sa mearga sa-l vada?
Ar fi fost de fapt o problema in asta?
Nu credea.
Lasa craniul pe masa si, sub privirile mirate ale celor din jur, pleca fara sa priveasca in urma, intonand chiar si urmatoarele versuri, cu toate ca orice motiv pentru ele disparuse.
~~
Ai fost muza mea. M-ai inspirat in orice tablou. Insa nu puteam sa te pictez pentru totdeauna. Poate ca, intr-o zi, culoarea iti va disparea din obraji, iar eu voi fi nevoit sa adaug un rosu inexistent. Parul tau se va albi, iar eu va trebui sa-l fac in continuare negru. Nu puteam sa te tin langa mine mereu. Pentru ca eu asta imi doream – sa pictez tablouri care sa te reprezinte pentru toata viata mea. Insa stiu ca nu pot sa fac asta. De aceea a trebuit sa revin la peisaje. Peisajele nu vor pleca nicaieri, nu? Nu vor imbatrani, nu se vor schimba. Vor fi mereu altele care sa te inspire. Insa tu... Nimeni nu e ca tine. Si, daca as fi ramas acolo, in acel hotel, cu tine, viata mea s-ar fi rezumat doar la prezenta ta. Nu m-ar fi deranjat asta niciodata. Insa tu... Tu nu imi apartii.
~~
Ramiel privi tavanul aproape mirat; nu intelegea inca de ce era in pat. Ar fi trebuit sa termine tabloul – sa adauge detaliile minuscule, culorile mai puternice si celelalte lucruri pe care nu le facuse in ziua trecuta. Dar, avand in vedere prin cate trecuse doar intr-o zi, totul i se paru pana si lui ciudat. Rapiditatea cu care s-a intamplat, actiunile lui, totul parea atat de indepartat si ireal incat era greu sa crezi. Cel putin el, uneori, considera ca avusese un vis – unul mult prea frumos. Insa atunci, cum isi explica faptul ca atunci cand s-a trezit, brunetul era inca in bratele lui?
Nu conta. Vis sau nu, ceva se intamplase. Asta era sigur.
Se rostogoli pe o parte si parul lui blond ii acoperi partial fata, gadilandu-l usor. Nu se osteni sa-l dea la o parte si il lasa sa-i ascunda ochii si sa-i obtureze aria vizuala. Pe noptiera statea masina de scris a lui Nathaniel – pentru un moment, blondul crezu ca atunci cand va clipi, masina de fapt va disparea – asteptand parca sa se apuce de scris cineva. Ramiel se ridica si privi foaia alba pe care erau scrise cateva cuvinte din masina; o scoase de acolo fara sa stea pe ganduri si se apuca sa citeasca. Nu conta ca Nathaniel avea cumva sa se supere pe el – voia sa vada ce scrisese.
Mainile lui pareau de foc, citi Ramiel cu voce tare, si trasau linii fierbinti pe pielea mea, desenand diferite modele. Am recunoscut o inima, un cerc, forme geometrice si dupa, m-am pierdut. Nu am mai putut sa ma gandesc la nimic altceva decat la el. Nu am putut sa mai simt altceva decat mainile lui, saruturile lui, totul. Il doream poate mai mult decat ma dorea el pe mine. Ne sopteam numele in voci in care se simtea placerea, voci excitate, aduse pana la extrem. Nu imi amintesc cand am scapat de haine. Tot ce stiu e ca adoram senzatia pe care mi-o dadeau cearsafurile de matase care imi mangaiau spatele si pielea lui fierbinte, in contact cu a mea. Cand m-a intrebat daca poate sa ma aiba, nu imi amintesc daca i-am raspuns. Poate vocea mea a murmurat un “da” – sau poate l-a urlat, in disperarea de a ajunge si mai departe de atat. Stiam ca il voiam. Stiam asta cu siguranta. Iar cand saruturile lui, intai presarate pe gat, au inceput sa coboare si sa ajunga cat mai jos, gemetele mele au scapat de sub control. Mintea imi era neagra, alba, goala. Cand ne-am unit, cand m-a patruns, totul a parut sa se rupa pentru un singur moment dureros. Apoi, a revenit la normal – miscarile, rapide si sacadate, ma aduceau cat mai aproape de un paradis pe care nu-l atinsesem niciodata. Era din ce in ce mai repede, din ce in ce mai precipitat. Saruturile erau atat de neglijente incat buzele noastre nu mai aveau rabdarea necesara pentru a se intalni, lasand limbile sa se inclesteze intr-un duel inaintea lor. Ochii lui de caramel, privindu-ma, imi dadeau o senzatie ciudata. Ma rugau parca sa fac si mai mult pentru el – dar eu nu mai puteam face nimic, ii dadusem deja totul. Imi amintesc cuvintele lui dupa ce totul se terminase – caci eram, cu siguranta, lucid. Oare o sa ajungem in Iad? Sper doar ca vom ajunge acolo impreuna. Eu oricum am deja un loc rezervat acolo de ceva timp. Greselile mele sunt insa de ordinul trecutului. Il iubesc pe Ramiel. Nu pot sa stiu cum si mai ales de ce, insa il iubesc. Il vreau pentru mine. Vreau sa fie cu mine pentru toata viata si chiar si dupa ea. Il iubesc.
Ramiel privi foaia aproape mirat si se tranti la loc in pat, aproape mecanic, privind in continuare tavanul fara sa realizeze daca ceva se auzea in jurul lui. Cuvintele acelea de-abia citite i se roteau in minte. Si, sub efectul lor, inchise ochii si isi imagina viitorul. Sau doar cazu intr-un vis. Nici el nu stia.
~Va urma~
__________
*C'est la vie... - Asta-i viata. (fr.)
Astept pareri, critici, intrebari etc. doar de la tine, Neith. [M-as mira sa mai apara altcineva, insa ma bucur ca exista macar o persoana care sa citeasca. Uneori nu exista niciuna.]
Hugs, anything you wish, I give them all to you.
Bye Bye!
Cu acest capitol am inceput sa ma atasez mai mult de Nathaniel , poate chiar l-am inteles mai bine ca personaj .
Imi pare rau pentru el si stiu ca se simte vinovat pentru ce s-a intamplat atunci . Un singur gest l-ar fi putut salva pe tatal sau , daca in acea secunda nu l-ar fi mintit , daca s-ar fi dus dupa el sau daca pur si simplu nu ar fi mers in orasul sau natal . Cred ca toate aceste gandurii au aparut si in mintea lui si l-au ,, persecutat " .
Din cate am observat si comportamentul lui Ramiel are o justificare , mi-am facut in minte cateva ipoteze , ramane de vazut daca sunt adevarate sau nu .
Intalnirea dintre Eliyah si Nate a fost emotionanta si asa am aflat mai multe despre viata personajului . Sincera sa fiu nu ma asteptam sa se cunosca vreodata . Oare i-a spus preotului si despre relatia cu Ramiel ?
Personajele mi se par minunate , toate au comportament si o personalitate puternica.
Spor la scris !
Neith - Cu toate ca eu il pretuiesc mai mult pe Eliyah ca personaj, sunt o mica iubitoare de uke [you know... uke is a specific term from yaoi. uke = bottom and seme = top. :-@ Check wikipedia for more answers )] si trebuie sa il iubesc si pe Nathaniel atat de mult incat... ma rog, nu continui propozitia. Totusi planuisem o intalnire intre toti patru, deci nu vor ramane necunoscuti mai deloc. Multumesc pentru comment!
Ramiel nu stia de ce se afla in fata bisericii – de fapt, stia, dar nega cu toata ratiunea pe care o avea. Nathaniel nu putea sa fie inauntru, se gandea el. Si totusi, picioarele nu il ascultara asa ca intra in biserica si privi in jur, cautandu-si muza. Bancile erau goale, de parca toti uitasera brusc de existenta lui Dumnezeu. Ii atrase atentia preotul din fata unui confesional, atat de tanar si neobisnuit, care il imbratisa chiar pe... Nathaniel. Pe moment, nu ii veni sa creada si se gandi sa iti traga o palma, poate cumva isi revine la realitate. Clipi de cateva ori, asteptandu-se ca imaginea sa dispara din fata ochilor lui ca o iluzie, insa nimic nu se narui. Ramiel se indrepta inspre ei, hotarat sa-i desparta si sa afle motivul imbratisarii lor. De-abia ajuns mai aproape auzi suspinele brunetului razbatand usor catre el si realiza ca el, pierdut prin parul roscat al preotului, plangea. Se opri in loc si, cu o voce tematoare, sopti:
- Nat...
La auzul numelui sau, brunetul isi ridica putin capul si il zari pe Ramiel privindu-l ingrijorat. Ii sari in brate si planse din nou, iar blondul il mangaie usor pe par, incercand sa-l calmeze. Il privi apoi pe preot – acesta zambea, iar chipul lui exprima un calm desavarsit.
- Multumesc, ii sopti pictorul, intorcandu-i zambetul. Ma numesc Ramiel.
- Eliyah, replica preotul, inclinand usor capul. Nu ai pentru ce sa-mi multumesti. Uneori sunt aici pentru a consola oamenii. Iar el are mare de nevoie de asa ceva. Ajuta-l. Sunt sigur ca esti potrivi pentru asta.
Nathaniel isi sterse lacrimile si il privi pe Eliyah cu un zambet asternut pe buze. Preotul se prefacu a nu observa roseata usoara din obrajii lui si se aseza intr-o banca, invitandu-i si pe cei doi sa se aseze.
- Sper ca i-ai spus si prietenului tau ce s-a intamplat. Trebuie sa stie asta, sopti Eliyah.
Privirea lui Nathaniel cazu in pamant aproape instant iar roseata din obraji se intensifica. Ramiel il imbratisa usor si vorbi in locul lui:
- Imi va spune. Nu conteaza ce s-a intamplat. Sunt langa el sa-l ajut.
- Ma bucur ca sunteti uniti. Asa si trebuie intr-un cuplu.
A fost randul lui Ramiel sa roseasca si sa-si ascunda privirea la auzul vorbelor preotului. Eliyah zambea insa in continuare si ii asigura din priviri ca nu era nicio problema in legatura cu relatia lor. Linistea continua sa domine biserica mult timp dupa ce pana si micile ecouri starnite de vorbele lor disparura. Doar o voce a perturbat totul si a rasunat incontinuu in mintea preotului chiar si dupa ce nu a mai fost niciun cuvant spus:
- Eliyah?
Roscatul isi intoarse privirea catre usa pentru a-l zari pe Vittorio inaintand usor catre altar. Nu isi putu opri un zambet si il lasa sa-i lumineze chipul. Vittorio se opri chiar in spatele lor si ii privi cu atentie pe cei doi oameni de langa preot. Ochii il masurara pe Nathaniel din cap pana in picioare, admirandu-l, insa se oprira asupra lui Ramiel, sorbindu-l parca din priviri. In final, ochii aceia atat de violeti il cuprinsera pe Eliyah si il adancira intr-o alta capcana. Rosi vizibil si se misca spre a-si ascunde rusinea. Privirea aceea era mai rea decat orice i-ar fi facut Vittorio; parea ca, privindu-l, il dezbraca deja. Si totusi, erau inca intr-o biserica.
- Ce este, Vittorio? intreba Eliyah si ii zambi totusi celui care ii spusese, pentru prima oara in viata lui, ca il iubeste.
Parea un copil daca il priveai atent – purtarea lui era chiar a unui copil, a unei persoane care nu era inca invatata cu viata. Si totusi, oricat de copil era, Eliyah adora acea parte a lui care inca parea sa aiba zece ani.
- Pai... Voiam sa te vad, murmura el si vorbele lui se impleticira unele intr-altele.
Eliyah chicoti usor si se indrepta inspre brunet, hotarat sa-l imbratiseze, fara sa-i pese de cei doi spectatori sau de faptul ca erau intr-o biserica. In mintea lui, de la acea imbratisare, ajunsesera deja si mai departe, acolo, in biserica, in cofesional, pe altar, in fata Domnului... Isi opri gandurile perverse si se limita la a-l imbratisa pe Vittorio. Aproape surprinse cu coada ochiului cum cei doi isi schimbasera aria privirii, asteptandu-se poate la mai mult. Dar Eliyah se desprinse din bratele iubitului sau si il prezenta “spectatorilor”.
- Ramiel, Nathaniel, el este Vittorio. Iubitul meu.
Nu se osteni sa sopteasca totul – nimeni nu era in biserica pentru a-i auzi cuvintele. Recunoasterea adevarului il facu sa se simta chiar bine. Si totusi, il vazu pe Vittorio rosind – de placere? De rusine? – si nu isi putu opri inca un zambet.
- Ramiel. Pictor, se prezenta blondul si se ridica pentru a da mana cu Vittorio.
- Nathaniel. Scriitor, urma si brunetul si ii zambi aproape fermecator actorului.
- Vittorio. Actor.
- Eliyah. Preot si interpret, spuse si roscatul, iar Vittorio il privi aproape mirat. Nu mi-ai vazut inca chitara, nu?
- Ce ciudat, spuse Ramiel. Toti... avem legatura cu... arta.
- Destinul poate, spuse Vittorio. Si daca destinul e de vina... Ce-ar fi sa veniti in seara asta la teatru? Hamlet. Bilete gratis.
- De acord, hotari Nathaniel.
- Cum spune el, murmura Ramiel.
- Eu eram oricum deja inclus in planul asta, recunoscu Eliyah.
Destinul... de cate ori actioneaza fara voia noastra? Poate de data asta era chiar o actiune perfecta. Sau poate nu...?
~~
Vittorio... Inca obisnuiesc sa merg la teatru. Si totusi, fara niciun rost. Nu te mai vad jucand pe scena cu aceeasi dedicatie. Unde e Romeo? Othello? Hamlet? Toti au fost inlocuiti cu actori care nu se descurca la fel ca tine. Imi amintesc prima data cand te-am vazut acolo. Unde esti TU, Vittorio? Unde...?
~~
Nimic nu e intamplator.
Asta era uneori o propozitie adevarata. In cazul celor patru, era una mult prea adevarata. Pentru ca viitorul, ghidandu-se parca dupa aceasta propozitie, a incurcat totul intr-un mod mult prea ciudat. Iar toti au fost dusi de valul viitorului, fara posibilitatea de a-l opri. Totul a fost o mare greseala. Prea mare.
~~
Vor vindeca lacrimile un suflet ranit? Vor picura peste el si ii vor inchide ranile? Ramiel... ingerul tau sufera... De ce l-ai lasat sa-si piarda aripile numai pentru a te iubi...? De ce i-ai picurat in suflet o iubire imposibila? De ce...?
~~
Aflati pe scaunele din sala teatrului, privindu-l pe Vittorio in timp ce juca pe scena, Eliyah nu se gandea la viitor. De fapt, nimeni nu se gandea atunci la viitor. De ce ar fi facut-o cand viitorul parea totusi indepartat si perfect?
Eliyah se gandea cum sa ajunga mai repede acasa – se vedea deja in bratele lui Vittorio, si stia ca il va accepta langa el orice ar fi. Oricare ar fi viitorul. Daca il includea pe el, parea mult prea bun.
Nathaniel se gandea sa scrie – isi dorea atat de mult o masina de scris in acel moment, pentru a asterne toate gandurile care ii treceau prin minte. Si, cu mana lui Ramiel ascunsa in a lui, se simtea chiar fericit.
Ramiel avea in minte doar tabloul pe care inca spera sa-l termine – si, de fapt, avea inca o idee pentru a incepe altul. Si il voia pe Nathaniel acolo, ca personaj principal; pentru ca asta era si in viata lui – ceea ce conta cel mai mult.
Cine avea timp sa vada partile rele? Cine s-ar fi gandit de fapt la ele cu vreun scop?
Nimeni. Nu acum. Era prea devreme pentru partile rele. Totul trebuia “savurat” acum.
Viata trebuia traita. Si dezamagirea era mereu o parte din ea. Acceptata sau nu, era mereu acolo, asteptand sa apara cand nu te astepti. Si oare... nu te va lua prin surprindere oricum?
~~
Cand privesc in urma, la zilele petrecute in acel hotel, ma doare. Si vreau sa le alung departe. Dar stiu ca nu pot. Stiu ca vor reveni pentru a ma urmari si a-mi aduce mereu aminte de persoana pe care am lasat-o acolo, singura. Nat... Ma cunosti destul de bine sa stii ca nu as fi putut pleca de langa tine. Chiar si eu ma intreb de ce am facut-o. Poate pentru ca nu puteam sa mai stau. De ce, m-ai intreba. Pentru ca... nu puteam sa te iubesc in continuare la fel cum o faceam la inceput. Pentru ca iubirea mea s-ar fi distrus oricum. Pentru ca nu exista un pas mai mare pe care sa il facem. Pentru ca nu puteam sa fac nimic ca sa-ti arat ca te iubesc si mai mult. Nu exista alt lucru pe care puteam sa-l fac. Decat aceleasi lucruri banale, repetandu-se la infinit. In paginile tale scrise, incepeau sa se repete propozitii. De cat mai multe ori, mi se aratau in fata ochilor, iar eu sfarseam prin a arunca foile cat mai departe de mine. Viata noastra se redusese la acest lucruri banale. Voiam sa-si arat ca te iubesc la fel de mult, dar saruturile, imbratisarile, cuvintele erau mereu aceleasi. Poate am fost egoist ca voiam mai mult. Dar ma poti judeca? Nathaniel, imi pare rau ca am plecat. M-as intoarce daca as avea taria sa-mi recunosc greseala. Daca par insensibil, e pentru ca uneori ma gandesc doar la mine. Dar, in acele zile inainte sa plec, m-am gandit numai la tine. Iarta-ma, daca poti. Iarta-ma...
~~
Sa joc inca o piesa... ar fi visul meu. Dar, de fiecare data cand sunt pe scena, te caut pe tine cu privirea. Si niciodata nu te gasesc acolo, zambindu-mi. Atunci, ma pierd. Si nu imi pot aminti decat zilele acele cu tine. Uit orice replica, uit orice. Si imi pare rau mai mult ca oricand. Vreau sa ma intorc in trecut si sa raman cu tine. Vreau sa uit orice gand de plecare si sa te sarut. Dar esti departe de mine... Si, cand ma gandesc ca eu am plecat, m-as intoarce. Inca ma intreb ce ma tine in acest loc. Dar nu gasesc raspunsul. Ma pierd in amintiri ori de cate ori privesc pe geam. Te revad de atat de multe ori incat pot sa jur ca esti langa mine in unele momente. Daca m-as intoarce, te-as gasi plangand? Daca m-as intoarce, te-as gasi singur? Imi e teama de faptul ca a-i putea cumva sa fi cu altcineva acum. Cineva care sa-ti aline zilele, singuratatea... M-as intoarce. Da, as face-o. Dar, daca voi vedea pe altcineva imbratisandu-te, sarutandu-te, as fugi pe loc inapoi. Eliyah... Ma rog in fiecare noapte sa ma intorc. Il rog pe Dumnezeu sa imi spuna intr-o zi “Du-te”. Dar nimeni nu-mi raspunde. Nimeni nu imi spune nimic. Te vreau. O recunosc zi de zi. Si totusi, niciodata nu pot face acest ultim pas – sa plec de aici si sa te caut. Imi e inca teama de ce voi gasi cand voi intra in biserica. Stii ca te iubesc inca, Eliyah. Stii ca eu nu voi fi in stare sa gasesc pe altcineva, dar, daca tu faci asta cumva, nu ma astepta. Lasa destinul sa te conduca departe. Departe de mine...
~~Va urma~~
Pareri, critici, intrebari etc.
Hugs for all of you who read this thing and don't want to actually waste some seconds of your life to leave a comment. )
Bye bye!
M-am decis pana la urma sa las si eu un comentariu, desi sincer vorbind cred ca am dat peste povestea ta acum 2 zile. Imi place extrem de mult cum scrii si ma bucur ca am avut norocul sa o citesc. Sincera sa fiu nu am mai citit de mult o poveste care sa ma captiveze asa cum a facut povestea ta. Desi nu prea citesc yaoi, povesti ca ale tale intotdeauna ma fac sa raman .
Imi plac cele doua cupluri si oarecum il prefer pe Vittorio, apoi ar fi urmat de Eliyah pe care de asemenea il ador . Imi place cum le-ai conturat personalitatile si de asemenea cum lasi evenimentele sa decurga.
Cel mai mult imi place insa acele ganduri din viitor, sunt asa de sugestive... Desi sper inca la faptul ca totusi si atunci in viitor vor reusi cumva sa se reintalneasca.
Numele sunt foarte bine alese si am observat acest lucru pe masura ce citeam fiecare post al tau.
O sa mai revin pe aici, banuiesc ca nu te vei supara, caci oricum voi citi continuarile pentru ca m-a fermecat povestea ta.
Astept urmatoarea continuare si voi reveni din nou dupa aceea cu parerea mea, desigur daca nu doresti esti lebera sa ma anunti.
Ja ne!
Un nou capitol !
Nu stiu daca ar trebui sa apreciez sacrificiul celor doi ( pentru ca si Ramiel s-a sacrificat pentru Nat oarecum ) . Toti sufera , oare nu ar mai fi mai bine sa se intoarca ? Inteleg ca Vittorio se simte vinovat pentru ca l-a atras pe Eliyah in pacat , dar poate in asemenea momente ar trebui sa fie mai egoist . Nu este doar fericirea lui in joc , ci si a lui Eliyah . Nu cred ca preotul ar cauta o alta relatie sau o alinare , dar acum ar fi si asta posibil .
O relatie Nate si Eliyah , mi-a venit ideea citind ca amandoi au fost abandonati de persoanele pe care le iubeau . Acest lucru ar face o relatie posibila , mai ales ca deja se cunosc .
Nu prea stiu ce sa cred despre Ramiel , inteleg ca este un artist care s-ar fi plictisit ducand o viata linistita de cuplu . Dar dragostea pe care se presupune ca o simte pentru Nate , ar trebui sa fie suficienta . Plecare lui ar cam insemna sa puna munca pe primul loc .
Cam atat ! Bafta la scris !
dark4ever - Ma bucur ca mai citeste cineva chestioara asta si ma anunta si pe mine. Multumesc. Vittorio... E genul de tip de care mi-ar place mie. [Adica... am pus in el cam tot ce imi place... Par cret si scurt... ochi violeti (de altfel inexistenti in mod natural pe planeta)... ten masliniu... (nu chiar tigan ) dar usor bronzat ) *daydreaming*]. Totusi, in Eliyah imi place sa investesc mai mult timp ) El e mai... pur. [And I just love to put priests in awkward situations )] Si, ca sa-ti zic un mic lucru, cei patru se vor reintalni in viitor. Candva. Vor face asta. [Mai incolo.] Normal ca nu ma supar, poti sa aterizezi pe aici cand vrei, oricum nu zboara prea multa lume. Multumesc pentru comment. Te mai astept pe aici. Neith - Intrebare e... Oare nu o sa se intoarca? [Vor face asta. In viitor. Mai aveti rabdare.] Vittorio are un motiv mai nobil. Vei vedea si in continuare ce probleme a cauzat. Si... O relatie Nate Eliyah nutream si eu in minte inca de la inceput [deh... amandoi uke... tre sa ma hotarasc pe cine pun seme... (search wiki for understanding what is uke and what is seme.) ] Ramiel e un pic mai troublesome, nu are un motiv asa de solid. Dar adevarul e ca nu ar fi putut pur si simplu sa duca o viata de cuplu. S-ar fi plictisit. E egoist in felul asta ) Multumesc pentru comment.
Sar la capitol.
Mentionam din nou:
1. Ordinea gandurilor este - Eliyah, Vittorio, Nathaniel si Ramiel.
2. Ordinea timpurilor - I - prezent. II - viitor. III - prezent. IV - viitor.
Ultima replica poate apartine fie lui Vittorio, fie lui Ramiel. Fie amandurora. Ma rog )
Destul.
Enjoy!
Capitolul 6 ~ Past, present and future
Vittorio, daca as putea da timpul inapoi, m-as intoarce in acea zi in care ai venit pentru o confesiune. Doar ca sa-l rog pe alt preot sa ti asculte pledoaria. Poate acum totul ar fi fost diferit. Dar destinul nu poate fi oprit, nu? El curge... curge... curge... si ne atrage si pe noi in acelasi curs...
~~~
Eliyah era constient de faptul ca inota usor spre suprafata, trezindu-se. Curand, simti bratele lui Vittorio in jurul lui, stranse ferm. Respiratia lui calda, mirosind usor a tutun. Pielea lui moale in contact cu a lui. Ochii i se deschisera si protestara la vederea luminii – ziua nu a parut decat pentru un singur moment binevenita. Zambi la vederea chipului atat de angelic al lui Vittorio si se cuibari si mai mult in bratele lui, cautandu-i caldura. Actorul ii simti apropierea si il accepta si in realitate, si in visul lui, incercand in zadar sa nu iasa din el si sa nu se trezeasca. Nicio sansa, mai ales cand Eliyah deja ii striga numele.
- Vittorio...?
Vittorio deschise lenes ochii si il privi pe preotul din bratele lui – un zambet i se asternu imediat pe fata. Ii mangaie usor chipul si apoi isi incurca mana in parul lui, jucandu-se cu firele. Sa-l aiba pe Eliyah langa el era ca un vis, dar facea parte din realitate.
- Ce este, Eliyah? intreba Vittorio, iar preotul se foi usor.
- Te iubesc, murmura el, de parca spunea asta pentru prima data. Atat de mult incat... Vittorio... Sa nu pleci niciodata de langa mine. Nu stiu ce as face daca s-ar intampla asta.
Vittorio il imbratisa si, sarutandu-i usor lobul urechii, ii sopti:
- Promit sa nu plec. Nu vreau sa stiu ca faci vreo nebunie. Nu voi pleca. Iti jur.
Poate ca Vittorio spusese in acel moment adevarul, iar Eliyah il crezuse. Insa mai tarziu, cand actorul si-a incalcat promisiunea, viata a parut sa se sfarseasca pentru preot. Sa fie singur... Nu isi putea imagina asta. Era un lucru mult prea greu de acceptat.
Cine ar fi stiut in acel moment ca Vittorio avea sa plece? Cine ar fi stiut ca Eliyah avea sa planga dupa el atat de mult, fara posibilitatea de a fi oprit?
Poate doar destinul. Oh, sau poate Dumnezeu.
~~~
Unde sa ma ascund? Simt vinovatia apasandu-ma, privirile tuturor oamenilor fiind poate prea acuzatoare – de parca toata lumea ar sti ca te-am parasit. Fumez mai rau ca niciodata, iar atunci cand nu mai am tigari, cand privesc pachetul gol fara sa cred ca de fapt nu mai e niciuna, ma simt mai singur ca niciodata. De parca tigarile mi-ar tine companie intr-un mod extrem de stupid. Imi petrec noptile in baruri, band pana nu mai pot gandi clar, si ma intorc acasa de obicei insotit de cineva pe care a doua zi nu-l mai vad, pe care nici macar nu mi-l amintesc cand deschid ochii. Ma simt mizerabil. Daca ma vezi pe strada, undeva pe la ora douaspreze noaptea, ma poti confunda usor cu un om mult prea beat. Merg tinandu-ma de o bara, plangand ca un prost, iar nimeni, nimeni nu ma ajuta. Daca dau peste vreo prostituata sau un prostituat, imi scot imediat banii si ii invit la mine acasa. Sunt josnic. Te visez in fiecare noapte, de fiecare data cand cineva e langa mine, are, cumva, printr-o minune probabil intunecata, chipul tau – dar tu nu esti acolo cand ma trezesc, nu e nimeni acolo. Eliyah... daca ai gasit pe cineva... Accepta-l fara sa te uiti in urma. Fara sa-ti pese ca eu exist, ca eu sunt acolo si inca ma lupt cu dorinta de a ma intoarce. Ca eu imi pierd noptile fara sa stiu cu cine incercand sa ma consolez, sa uit de absenta ta. Si, daca vei gasi o femeie, intemeiaza-ti o familie pentru ca atunci cand ma intorc, sa nu pot sa te mint din nou. Cand stiu ca esti departe de mine, ma simt, intr-un mod aproape sadic, bine. Pentru ca eu am fost cel care te-a atras in aceasta capcana; eu sunt cel care merita sa fie singur. Te iubesc. Dar chiar iubirea asta pare un lucru gresit pentru mine. Iti multumesc ca m-ai acceptat. Imi pare rau pentru ceea ce s-a intamplat. Imi pare atat de rau ca m-as simti si mai bine daca as sti ca sunt mort. Macar sa te scap de existenta mea. Macar sa... scapi... de iubirea mea... Uita-ma, Eliyah. Nu sunt vrednic de iubirea ta.
~~~
Eliyah se simti ridicandu-se la suprafata, trezindu-se. Era constient de existenta unei alte persoane langa el. Mirosul usor de tutun, caldura trupului ei. Deschise ochii si se astepta ca lumina sa-l intampine, ranindu-i ochii – dar acolo nu era decat intuneric. Oh, Doamne, gandi Eliyah, scapand un geamat. Ar fi privit si soarele, ar fi facut orice, numai sa nu vada acest intuneric de neocolit, sa stie ca va fi acolo cu el pentru totdeauna. Isi strecura mana sub patura, cautand-o pe a ei, gandindu-se in mod stupid ca nu ar putea fi acolo. Dar o gasi – calda, asteptandu-l parca – si o stranse cu toata puterea lui pentru a se asigura ca, in curand, nu o va simti alunecand din a lui, plecand pentru totdeauna. Cel putin, ea era acolo cand avea nevoie de ajutor. Da, era acolo. Frica de intuneric se risipi pe data si, inchizand ochii, Eliyah zambi. Ea avea sa fie lumina lui, calauza lui in intuneric. Avea sa-i intinda mana si sa-l ajute sa mearga, iar el avea sa accepte acest lucru. Avea sa o accepte, chiar daca chipul lui Vittorio, pierdut undeva printre gandurile lui, aparea uneori fara veste. Ce conta cel mai mult era ca avea un ajutor – pe ea.
~~~
Cearsafurile din camera mea sunt negre. Si acopera un baldachin urias. Uneori dorm pe el. Alteori nici nu dorm acasa. De fapt, nu stiu de ce ma trezesc in paturile altora. Imi amintesc doar barul, bautura, si o a doua persoana, diferita mereu, aflata langa mine. Noaptea se pierde intr-un nor mult prea des. Uneori, nu-mi pasa. Alteori, perna e uda fara sa stiu cum. Mi-am dorit sa nu pierd niciodata amintirea trezirilor din camera ta de hotel. Si totusi, ceva lipseste mereu. Tu. Ramiel... Unde esti? Te gandesti la mine?
~~~
Pe baldachinul urias cu cearsafuri negre, era pierdut un baiat blond, ascuns sub o plapuma groasa. Dormea adanc, rasufland incet, visand profund. Nu departe de el, asezat la masa, avand masina de scris in fata lui, Nathaniel tasta cu rapiditate, insirand idei dupa idei. Scria inca o pagina la povestea lui fara titlu, care nu avea sa fie publicata niciodata si care avea sa fie un secret. Il privi usor pe Ramiel si zambi, fericit ca totul se terminase in acest mod. Ziua de-abia incepea – avea sa fie prea plina poate, iar seara, teatrul avea sa completeze totul. Noaptea va fi speciala, se gandea el. Isi relua scrisul, cu si mai multa rapiditate, fara sa se mai opreasca, scriind, la final, cam o pagina jumatate. Luand-o in mana cu grija, de parca ar fi tinut de fapt un bibelou si nu o simpla foaie, incepu sa o reciteasca usor, cu voce tare, fara sa fie constient de faptul ca Ramiel se trezise si il asculta.
M-am intrebat de atat de multe ori ce e iubirea incat m-am temut ca nu o sa o desopar niciodata. Am scris de atat de multe ori povesti de dragoste in timp ce eu eram privat de ea, incapabil sa o vad, incapabil sa o simt. Ma temeam ca o sa raman singur tot timpul, toata viata. Caci asta detest si voi detesta mereu – singuratatea. Am fost singur prea mult timp. Si acum, cand te am langa mine, totul pare aproape un vis. Unul poate prea frumos ca sa fie adevarat. Vreau sa te ating de zeci de ori, sa te sarut de sute de ori, sa ma ai de mii de ori, numai ca sa ma conving ca totul e real. Pentru ca uneori, cand ma trezesc, te privesc asteptandu-ma ca la urmatoarea clipire sa dispari de acolo, sa nu te mai intorci niciodata. Cred ca pot sa declar ca momentele petrecute cu tine sunt cea mai fericita perioada a vietii mele. Pana acum, am asteptat mereu pe cineva care imi era sortit. Am stat in urma prietenilor mei, in timp ce ei schimbau prietene, iar eu eram cel retras, mereu singur si fara sprijin. Am acceptat totul, niciodata nu am incercat sa schimb cursul viitorului. Am asteptat mereu sa apara cineva care sa-mi spuna brusc – stii, te plac. Dar toti au parut sa stea departe de mine. Fetele ma priveau admirativ, dar niciuna nu indraznea sa faca vreun pas. Baietii nu prea ma acceptau pe langa ei, iar unii dintre ei chiar ma jigneau pentru modul in care arat. Si totusi, aveam prieteni buni, pe care sa ma pot baza. Dar iubirea era prea departe de mine. De neatins, ca soarele pentru Icar. Cand ai aparut tu, cand m-ai sarutat, te-am respins pentru ca nu stiam cum sa-ti raspund. M-am temut ca totul sa nu se naruie la pasul urmator. Mi-a fost frica. Dar mi-ai aratat ca nu am de ce. M-ai tinut de mana si m-ai condus pe un drum necunoscut. Iar eu am acceptat. Te-am acceptat pentru ca erai singurul care ma considerase deosebit. Pentru ca erai singurul care imi spusese ca ma iubeste sincer. Si... pentru ca, intr-un mod ciudat, si eu am ajuns sa te iubesc. Nu stiu de ce, nu stiu cum, stiu doar ca te iubesc.
De sub patura, Ramiel zambea ascuns. Era fericit pentru ceea ce tocmai auzise. Nu stia daca Nathaniel putea sa-l faca mai fericit de atat, dar, daca putea, avea sa accepte totusi si sa se bucure in continuare. Sari din pat si, tragandu-l pe brunet inapoi in el, se aseza deasupra lui si il saruta usor pe gat. Nathaniel scapa de jos hartia in acelasi timp cu un geamat usor si nu se lasa luat prin surprindere.
- Te iubesc, murmura Ramiel in urechea scriitorului, muscandu-i apoi lobul urechii.
- Si eu te iubesc, gemu Nathaniel, cu vocea aproape excitata.
- Nu vei fi niciodata singur de acum incolo. Iti promit ca voi fi aici cand vei avea nevoie de mine.
- Multumesc.
Se intreba de ce ii multumea, in mod stupid. Dar intrebare zbura imediat din mintea lui cand buzele lui au fost prinse intr-un sarut ce ii lua respiratia.
~~~
Daca as fi langa tine, ti-as pune un cutit in mana si ti-as cere sa ma omori, ca sa scapi de povara existentei mele. Ti-as da un pistol si te-as pune sa ma impusti. M-as arunca singur de pe o cladire. Numai sa stiu ca nu mai suferi acolo in camera aia, privind peretii de parca nu stii pe ce lume esti. Nat... Vreau sa ma urasti. Sa ma uiti, sa ma alungi intr-un colt al mintii tale de unde sa nu mai ies la suprafata, sa nu iti mai aduc amintiri care te vor face sa plangi. Lacrimile tale nu au niciun rost. Pentru ca niciodata nu mi-a placut sa te vad plangand. Je t`aime. I love you. Suki desu. Te iubesc. In ce limba trebuia sa iti spun asta ca sa nu ma mai crezi? De cate ori te-am mintit cand am rostit astfel de cuvinte? Ce promisiuni am incalcat atunci cand am plecat? Daca spun ca imi pare rau, ma vei crede? Sa presupun ca nu. Nathaniel... Nu am vrut niciodata sa te ranesc. Am sperat ca viitorul tau va fi luminos cu mine alaturi de tine, ajutandu-te atunci cand ai nevoie. De-abia acum realizez ca de fapt am stricat totul. De aceea am plecat, poate. Poate... poate... Te iubesc. Inca. Si, daca ma intorc, nu vreau sa-mi spui si tu aceleasi cuvinte. Lasa-ma sa sufar asa cum ai facut-o si tu.
~~~
Privind pe geam picaturile de ploaie ce loveau necontenit pamantul, Nathaniel nici macar nu-si simti lacrimile alunecandu-i usor pe obraji. Se intreba de ce se afla in aceasta camera, cu o masina de scris pe masa si cu acelasi pat in care dormise si el luni la rand. Ce cauta iar in acest hotel, amintindu-si totul fara niciun rost? Foaia aflata in masina de scris era aproape goala. Avea un singur cuvant scris pe ea – dezamagire. Se tranti in pat fara sa mai ia in seama foaia si, infundandu-si capul in perna, planse la amintirea zilelor trecute poate mult prea repede.
Cate lucruri ii promisese Ramiel? Sute. Cate incalcase? Aceleasi sute. Cate respectase? Poate niciunul. Inca o persoana il facea sa sufere.
Tocmai asta voia el sa evite – suferinta. Plansese destul pana in momentul in care il intalnise pe Ramiel si spera ca totul sa fie mai bine incepand de atunci. Dar... cand Ramiel il anuntase ca va pleca... Lumea a parut a se frange in jurul, rupandu-se in mii de bucatele, la fel ca si inima lui. Doar lacrimile ii mai ramasesera, singurele in care putea gasi un refugiu. Nu exista o persoana care sa fie acolo pentru el. Nu exista nimeni.
Era din nou singur.
~~~
Iarta-mi toate greselile...
~~~Va urma~~~
Astept pareri, critici, intrebari etc. etc. etc.
Hugs and all the stuff go here. [click to add a comment]
Bye bye!
[De-acum sper ca voi putea tine un ritm de a posta un capitol miercuri si unul duminica. Sper.]
Off : De ce e la fan-fiction si nu la proza originala?
Revenind.
Cititor nou, cititor nou! De fapt, sunt veche... Foarte veche. Atat de veche incat mi-era dor de povestea asta. Ha ha, ce vremuri, acum cateva luni, cand eram abonata la lucrarea ta pe care am asteptat-o atat de mult...
Imi e cu neputinta sa imi amintesc ce ti-am spus atunci , ce mi-a placut si ce nu, dar, hei, lucrurile se schimba, si noi la fel.
O sa incep cu partea mea preferata : personajele.
Nathaniel... Numele asta... Primul meu personaj purta acelasi nume; si il adoram. Si stiu ca ti-am spus "Ha ha, ce coincidenta". Si ei doi semanau asa de tare... Si cred ca asta e motivul pentru care ma atasasem de personajul tau. Deci, da, Nate, dragul de Nate, e preferatul meu, prin ceea ce face si prin ceea ce gandeste.
Ramiel este absolut genial, ha ha. Il consideram uke, fara a avea un motiv anume; dar imi inspira ataaat de multa inocenta. He's such a sweetie, anyway.
Vittorio este un copil nebun si adorabil; copil. Imatur. Desi nu am idee cat va evolua in viitor, dar sunt sigura ca va face asta.
Iar Eliyah... He's just like that type that doesn't let you make any commentaries. Ceea ce nu e un lucru rau.
Sa trecem la povestea in sine, la naratiune si greseli.
In primul rand voi preciza o chestie care nu se poate numi chiar greseala, dar... Hm... Nu stiu, mi se pare aiurea ca, vai, dupa o zi sa se iubeasca la nebunie. Ii indesi in actiune cam repede si mie mi se pare destul de... Nerealist. Dar poate asta a fost intentia, desi ma indoiesc.
In al doilea rand, am citit, la un moment dat, un enunt care m-a facut sa rad cu lacrimi, si anume :
Te urmaream uneori, pana la casa ta, si auzeam tot ceea ce ii spuneai propriei tale persoane. Te invinuiai pentru ca nu puteai sa vorbesti tu cu mine. Pentru ca nu puteai sa-mi spui sentimentele pe care le aveai pentru mine.
It's like... A super cool guy walking on a street, talking with his imaginary friend. Ce draguuut~... :/
In al treilea rand... Ai unele elemente foarte, foarte tari, care m-au atras inca de la inceput. Alternarea persoana I - persoana a III-a, pe care obisnuiam sa o folosesc si eu, paralelismul intre cele doua relatii, toate versurile si potrivirea cu ele, detaliile... Scena cu "Tatal nostru" in cele doua limbi a fost geniala, si sunt sigura ca ti-am mai spus asta. Te intinzi cam mult cu toate declaratiile de dragoste si iti marturisesc ca peste unele paragrafe scrise cu italic am trecut, pentru ca... Hm... Nu sunt genul meu.
Dar e bine ca accentuezi ideea de dragoste nemuritoare (inside joke, don't mind me).
In concluzie... Imi place; se poate mult mai bine, dar imi place. De abia astept sa citesc mai departe.
Ce sa zic? Spor!
P.S. Unde sunt desenele alea uber smexy?!
P.P.S.
Mereu mi-a placut mai mult sa dezvolt relatia dintre Eliyah si Vittorio. Mi se pare ca are mai multe de oferit decat Nathaniel si Ramiel, care, daca nu ar fi deloc prin domeniul artei, ar fi un perfect cuplu normal. Dar totusi incerc sa-i dezvolt si pe ei intr-un mod destul de asemanator cu Eliyah si Vittorio.
Sa nu mai spui asta niciodataniciodataniciodata!
Edited by Thanatos on 25-04-2010, 19:10
Off : De ce e la fan-fiction si nu la proza originala?
Habar nu am. Aici a fost de la inceput, ca nu era sectiunea Proza pe atunci, si aici se pare ca a ramas. :-??
Nathaniel... Numele asta... Primul meu personaj purta acelasi nume; si il adoram. Si stiu ca ti-am spus "Ha ha, ce coincidenta". Si ei doi semanau asa de tare... Si cred ca asta e motivul pentru care ma atasasem de personajul tau. Deci, da, Nate, dragul de Nate, e preferatul meu, prin ceea ce face si prin ceea ce gandeste.
Nate e pur si simplu Nate. Nici nu necesita alte cuvinte. Mai ales ca are parul ala atat de... lung... si... genial... si... [dreaming again, just don't mind me.]
Ramiel este absolut genial, ha ha. Il consideram uke, fara a avea un motiv anume; dar imi inspira ataaat de multa inocenta. He's such a sweetie, anyway.
Ramiel... uke... Hmm... O idee de pus in aplicare
Vittorio este un copil nebun si adorabil; copil. Imatur. Desi nu am idee cat va evolua in viitor, dar sunt sigura ca va face asta.
Vittorio e intr-adevar un copil. Dar cum si eu, la cei 17 ani pe care ii am, ma pot purta uneori incat par ca am doar 7 si alteori pot sa-ti sustin un discurs despre nu-stiu-ce teorie a sincronismului, asa si Vittorio are momentele lui. Poate il voi schimba pe viitor. De fapt, nu! Sigur il voi schimba pe viitor. De asta sunt destul de sigura.
Iar Eliyah... He's just like that type that doesn't let you make any commentaries. Ceea ce nu e un lucru rau.
He's a priest, what would you expect from him?
In primul rand voi preciza o chestie care nu se poate numi chiar greseala, dar... Hm... Nu stiu, mi se pare aiurea ca, vai, dupa o zi sa se iubeasca la nebunie. Ii indesi in actiune cam repede si mie mi se pare destul de... Nerealist. Dar poate asta a fost intentia, desi ma indoiesc.
Nu asta a fost intentia. Am uneori tendinta de a ma precipita la inceput, de a arunca totul pe masa, dar apoi ma relaxez si ma gandesc 'care-i treaba cu graba asta?'. Then I just slow it down... Stiu ca a parut cam nerealist. But that is my only fault. And I take it on me, with no doubt. I accept it. Maybe it was fate? Maybe it was God. Yeah... Maybe God.
In al treilea rand... Ai unele elemente foarte, foarte tari, care m-au atras inca de la inceput. Alternarea persoana I - persoana a III-a, pe care obisnuiam sa o folosesc si eu, paralelismul intre cele doua relatii, toate versurile si potrivirea cu ele, detaliile... Scena cu "Tatal nostru" in cele doua limbi a fost geniala, si sunt sigura ca ti-am mai spus asta. Te intinzi cam mult cu toate declaratiile de dragoste si iti marturisesc ca peste unele paragrafe scrise cu italic am trecut, pentru ca... Hm... Nu sunt genul meu.
ADOR sa alternez perspectiva relatarii. Urasc sa raman lipita doar de persoana a III-a, sa fiu obiectiva si sa nu ma implic sau sa raman doar pe persoana I, sa fiu mult prea implicata si sa incerc sa relatez din perspectiva mea. Iubesc sa citesc versuri atunci cand ele chiar sunt bune. Si de asemenea, iubesc sa le folosesc in anumite parti ale actiunii. Iar scena cu 'Tatal nostru'... I will go in hell for that, no? Probably yes. Mda... Cat despre declaratiile de dragoste. Adevarul e ca sunt importante. Daca nu sunt genul tau, sari peste ele. Eu totusi le voi scrie in continuare.
P.S. Unde sunt desenele alea uber smexy?!
P.S. Am uitat de ele. Dammit. O sa le pun acum ;
P.P.S Sa nu mai spui asta niciodataniciodataniciodata!
P.P.S. Nu mai spun asta niciodataniciodataniciodataniciodata. Never ever ever ever ever again. That's a friggin' promise. [Lasa ca si Ramiel si Nathaniel au multe de oferit, mai ales cand cea mai buna prietena a ta iti arunca niste idei si eu le iau in serios si imi doresc sa jonglez cu ele putin ]
Multumesc pentru comment. [Hey, huge reply o.o] Te mai astept pe aici.
Btw. Huge chapter with a lot of italics. But now they are important. Please read them, Thanatos. Just for my sake. Pleeeeeeaseeee?
Oki doki. Enjoy reading. [Meh has a lot of exams now. Urasc tezele. Si am mult de invatat. Si nu am timp sa citesc. Urasc tezele. Viata e cruda. Mai trebuie prajita. Si totusi, eu incerc sa scriu, caci am idei al naibii de multe. Si ma urasc pentru ca pur si simplu ma uit pe geam si imi vine cate o idee. Si ma enervez. Ca poate nu am chef sa o scriu. Poate nu am in momentul ala cuvintele potrivite. Si totusi, ea insista. Asa ca ajung la scoala, imi scot un caiet, si incep sa scriu. Nu e prima data cand mi se intampla sa-mi ia caietul profesoara pentru ca nu sunt atenta. Dammit.]
Capitolul 7 ~ Memories lane
Orice despartire este o batalie pierduta pe frontul destinului.
Fiecare om are destinul sau; singura regula este sa-l accepte si sa-l urmeze oriunde l-ar duce.
*
Cum sa uiti ceva care te apasa atat de mult, insistand sa iti apara inainte mereu? Cum sa nu iti amintesti totul atunci cand esti inconjurat doar de amintiri? Si de ce, chiar daca totul te raneste, te intorci in trecut mereu si il aduci aproape de tine, supravietuind parca doar cu ajutorul lui? Pentru ca, fara Ramiel, sunt ca un om mort. Pentru ca, fara Vittorio, nimic nu mai conteaza in viata asta pentru mine.
Si totusi... daca amintirile nu se opresc si te lovesc la fel ca valurile, una dupa alta, de ce nu pleci pentru a-l gasi pe cel care apare mereu acolo? De ce stai in acelasi loc, privind pe geam, asteptand ca cineva sa bata la usa? Pentru ca... imi e teama de ceea ce voi gasi daca plec. Pentru ca... nu pot da ochii cu Vittorio. Nu dupa ce s-a intamplat in ultima noastra zi impreuna.
Atunci... destinul... trebuie acceptat...?
*
- Nathaniel... Trezeste-te! Trebuie sa mergi la scoala!
Mi-am deschis ochii lenes si m-am trezit aruncat intr-o noua zi. Privindu-ma din picioare, deja imbracat in uniforma liceului, Armand imi zambea aproape arogant. Era cel mai bun prieten al meu pe vremea aceea – inca ma intreb cand oare s-a schimbat totul, cand am luat-o pe drumuri diferite.
M-am ridicat din pat si, dupa ce m-am spalat asa cum faceam in fiecare dimineata, m-am imbracat si am pornit catre scoala. Aproape tot drumul, Armand simtise nevoia sa-mi atinga parul, de parca incerca sa se convinga ca e real si nu o peruca. Adevarul era ca, inca de cand am fugit de acasa, crescuse considerabil – imi ajungea deja pana la mijloc.
- Nat, tot nu pot sa cred ce vad. Nu pot pur si simplu, continua sa repete Armand, studiind o suvita de par.
- Nu-mi pasa. E adevarat si la asta raman, i-am raspuns si apoi am ras usor.
Ajunsi aproape de poarta scolii, am zarit o fata alergand catre noi si am stiut inca din prima secunda cine era – prietena lui Armand. I-a sarit de gat si l-a sarutat, iar eu m-am simtit aproape invidios privindu-i. Imi doream si eu asa ceva. Era o dorinta stupida poate, insa, vazandu-i pe cei doi impreuna, de-abia realizam ca visurile mele nu se implinisera inca. Fata m-a studiat din cap pana in picioare si mi-a zambit vag – nu i-am raspuns la zambet si m-am indreptat inspre clasa, lasandu-i in urma.
Voiam si eu un sarut. Voiam si eu o prietena. Ceream prea mult? De ce? Vreau sa fiu iubit. Pentru ca am fost privat de iubire in trecut. Vreau sa am pe cineva langa mine. Pentru ca am fost mereu singur. Vreau ca cineva sa ma sustina cand am nevoie. Vreau sa fiu iubit.
Dar totul a ramas doar la stadiul de ‘a vrea’. Nu s-a implinit nimic; am ramas la fel de singur, la fel de neiubit. Dar mi-am suportat viata si am adorat-o, fara sa-mi pese de lucrurile rele ce faceau parte din ea. Acum, cand iubirea mi se arata in fata, nu stiu cum sa reactionez pentru ca totul sa mearga bine. Acum, cand sunt iubit, nu stiu cum sa iubesc si eu. Ar trebui sa rostesc cuvintele ‘Te iubesc’ de zeci de ori pe zi? Sa il imbratisez mereu? Sa... ce? Nu stiu cum sa ma comport. Pentru ca nu am fost niciodata iubit ca sa pot sa intorc si eu acea iubire cuiva...
*
- Kyrie eleison... Kyrie eleison...
Melodia rasuna in toata biserica si imi placea dulcele ei sunet acompaniat si de vocea mea. Vocile de fete se ridicau usor peste ale noastre, dand sunetelor un ecou aproape angelic; totul era perfect. Alaturi de ei eram fericit; oh, chiar eram! Mi-am inaltat vocea pentru a le sustine pe celelalte, si mi-am luat doar o secunda sa privesc chipurile celor din jur – multi cantau si ei, poate fals, insa lui Dumnezeu nu ii pasa de asta, nu? Toti cantau pentru El, iar El ii va asculta, fara sa il doara urechile sau ceva de genul. In randul din spate am zarit un tanar de vreo optsprezece ani, privindu-ma pe mine. Nu privea totul in ansamblu, ci doar pe mine. Simteam asta pe pielea mea – era de parca se holba, nu doar se uita. Mi-am inchis ochii si am continuat cantecul, insa nu puteam sa-i scot chipul din minte.
Aproape ca ratam notele, nu nimeream nimic asa cum trebuie, astfel incat, aproape de final, am fost nevoit sa mimez, dand din buze fara sunet. Nici macar nu voiam sa deschid ochii ca sa il zaresc din nou, privindu-ma atat de insistent. Speram ca atunci cand voi privi din nou biserica, el nu va mai fi acolo. Speram poate pe degeaba.
Cand am deschis ochii, l-am zarit din nou, indreptandu-se catre iesire. Parul lui brunet, tuns scurt si foarte cret, parea sa iasa in evidenta. M-am abtinut sa nu fug dupa el si sa-l intreb daca doreste sa imi spuna ceva. Eram infantil atunci. Oh, poate inca sunt! Si totusi... nu aveam decat nouasprezece ani atunci, iar Vittorio – saptesprezece. Nu il cunosteam. Pe atunci, habar nu aveam cine e. Sa intreb mi s-a parut irelevant. Asa ca am pastrat tacerea inca doi ani, pana atunci cand el insusi mi-a spus cine e si ce dorea. Oare cum l-am acceptat cand l-am vazut mai slab decat mine, incercand totusi sa para mult mai puternic? Poate voiam doar sa-l ajut... Sa-l iubesc... Inca nu stiu ce e iubirea... Poate il iubesc. Oh, poate? Nu. Sigur ca il iubesc. ‘Sigur’ suna mai bine.
*
Mi-am privit desenul cu ochi critici, incercand sa-i gasesc imperfectiuni. Oh, nasul nu era chiar drept; ochii nu sunt simetrici; umbrele nu cad asa cum trebuie. Inutil pana si pentru mine. Cu cat ma criticam mai mult, cu atat eram mai convins ca pictura e si mai buna.
Tabloul ce imi statea in fata reprezenta un model pe care l-am avut la clasa – un baiat de vreo douazeci de ani, cu trasaturi aproape feminine, trupul bine lucrat si frumusete de invidiat. Profesorul mi-a laudat desenul, sugerandu-mi sa nu desenez prea des modele reprezentate de femei – formele lor prea curbate mi-ar fi stricat tehnica. A adaugat ca observase asta acum ceva timp; l-am privit aproape ciudat, insa i-am urmat sfatul. Am desenat doar barbati, baieti, batrani, toti in diferite ipostaze.
Inchiriam in general modele sau le desenam in clasa, dar niciunul nu paruse a fi perfect pentru a lucra cu el de acum incolo, pentru a aparea in fiecare tablou viitor. Toti erau buni doar pentru unul – mai multe ar fi putut sa le stirbeasca frumusetea.
Asta se intampla acum vreo trei ani. Peste putin timp, aveam sa plec in lume si sa caut modele mai bune, sa caut ceea ce imi doream eu.
Am fost dezamagit cand nu am gasit pe nimeni perfect. Voiam perfectiunea, da. Si nu o gaseam. Ajunsesem sa pictez peisaje, camere, case, tot felul de lucruri, incercand sa imi tin mintea departe de portrete si modele. Cand ajunsesem la L’Amour d’Art, pictam camera de acolo, incercand sa-i adaug alte culori.
Trecutul meu nu are nimic relevant in el; pictam incontinuu, uitand esentialul. Trebuie sa iubesc pe cineva. M-am indragostit de atat de multe ori de modele mele incat nu stiam in ce stare eram cand pictam. Si totusi, niciodata nu am iubit cu adevarat. Iar cand l-am vazut pe Nathaniel... Am crezut ca perfectiunea mi s-a relevat, orbindu-ma cu frumusetea ei.
Pe Nat l-am vrut in toate tablourile, pe Nat l-am vrut pentru totdeauna. Am fost poate egoist. Sa il vreau pentru totdeauna... era ceva imposibil. Oamenii nu pot apartine altor oameni. Nu putem sa-i legam de noi. Nu putem sa-i tinem langa noi pentru totdeauna. In final, suntem singuri. Mai singuri decat am fost la inceput. Poate de aceea l-am parasit voit pe Nathaniel. Pentru ca stiam ca oricum se va sfarsi asa. Si stiam ca Nat va suferi mai mult decat mine in acel moment.
Mi-a parut rau ca am plecat. M-am simtit josnic. Dar sa ma intorc nu am putut. Iar cand m-am intors intr-adevar...
Oh, Nathaniel, as vrea sa te mai vad, sa iti mai aud glasul... sa iti mai vad scrisul...
Dar am impresia ca lumina de la capatul tunelului e atat de departe de mine... Si ca nu voi putea ajunge la ea.
Nathaniel, muza mea cea blanda... Te-am iubit enorm...
*
Privind catre oamenii ce asteptau o replica, m-am simtit in alta lume. Pe scena, ma simteam altfel, diferit, de parca ceva anume imi dadea curajul sa pot juca. Sa pot juca in asa fel incat sa nu para ca nu ma urmareste nimeni; ca sunt singur si sunt poate prea natural.
Am fost pe scena inca de la paisprezece ani. Viata mea a fost pe scena mereu. Acolo traiam cu adevarat; in viata reala, nu aveam prietena, si nici prieteni care sa ma sustina. In realitate, nu aveam deloc cea mai buna viata; pe scena, eram... altul...
Acolo aveam familie si prieteni, iubire si dispret; in viata reala, eram lipsit de iubire, inconjurat de dispret, fara niciun ajutor.
Daca teatrul nu ar fi existat, cred ca m-as fi sinucis. Nu suportam sa fiu singur. Nu imi placea sa ma stiu singur, de parca doar eu existam. Imi placea sa ma plimb in parcuri, inconjurandu-ma cu oameni care nu ma cunosteau. Eram o persoana ciudata.
Cand l-am descoperit pe Eliyah, am fost aproape... fericit. L-am urmarit mereu, iar biserica, locul acela atat de plin, ma facea sa ma simt implinit. Jucam mult mai bine, cu toate ca mereu asteptam ca acolo, intr-un loc, sa apara si acest preot cu care nu vorbisem niciodata.
Nu indrazneam sa ma duc la un confesional; nu in fata lui. Am realizat, mai tarziu, ca eram indragostit cu adevarat. Pentru prima data in viata mea, ma indragostisem; si chiar de un barbat mai in varsta decat mine!
Cate nopti am plans, de cate ori am dat vina doar pe mine ca nu ii puteam spune nimic? Oh, nici nu mi-am mai batut capul sa numar. Erau zile pe care le petreceam in pat, singur, privind tavanul si gandind absent la ceva – mai tarziu, nici nu imi aminteam la ce.
Ajunsesem intr-o stare in care depindeam doar de vederea lui. Zilele in care nu slujea erau aproape... distructive pentru mine; ma hraneam cu amintirea lui, cu chipul lui...
Eram un pacatos. Pentru ca ce imi imaginam eu ca voi face cu el... erau doar inchipuiri – un preot nu ar fi facut niciodata asa ceva.
Cand i-am spus ceea ce nutream in sufletul meu pentru el, nu am stiut cum va evolua totul. Si Eliyah m-a uimit doar acceptandu-ma langa el. Am fost infantil atunci, si inca sunt. Cand am plecat de langa el, nu m-am gandit deloc la mine. Stiam ca Eliyah va fi cel care va suferi si mai mult, pana cand se va hrani cu suferinta zilnica. Eu aveam sa ma afund in tigari si bautura, stand singur, privind pe geam visator, asteptand o zi in care sa ma pot ridica de la masa si sa plec inapoi in Paris. Eliyah, mi-a fost mereu teama sa ma intorc, gandindu-ma ca te voi gasi cu altcineva. Cu alt barbat.
Imi era teama sa bat la usa casei tale si sa-mi raspunda un tanar mai chipes decat mine, un actor fara nume, care mereu aparea doar in imaginatia mea. Imi era teama, recunosc.
Cand m-am intors intr-adevar, nu m-am asteptat la ceea ce s-a intamplat.
Cand usa s-a deschis si am vazut acolo persoana pe care tu ai asteptat-o toata viata, nu am putut decat sa zambesc si sa fiu fericit ca cel putin viata ta e implinita.
A mea nu mai conta. A mea nu constase niciodata. Tu trebuia sa fi fericit, nu eu.
Iar ea... Ea era perfecta pentru tine. Ea era totul pentru tine. Si am acceptat – eu iti croisem, intr-un fel, acest viitor.
Cand m-am intors in vechiul meu apartament dupa acea zi, inainte de a ma hotari sa merg si la biserica, mi-am petrecut cateva minute bune, sau poate mai mult de o ora, plangand cu capul afundat in perna.
De asta imi fusese teama mereu atunci cand ar fi venit momentul ca eu sa ma intorc. Si totusi, acceptasem, nu? Caci asta era destinul.
Dar totusi... Eliyah... ma intreb de ce doare asa de mult sa te... pierd...
*
Pentru mine, viitorul este total incert. In camera in care ma aflu, aceeasi camera de acum cinci ani, astept in zadar venirea pictorului care mi-a colorat viata. Acum doua ore, am primit un telefon.
Telefonul pe care l-am asteptat ani la rand. Telefonul care sa ma anunte ca Ramiel se va intoarce. Auzindu-i vocea din nou, aproape ca am vrut sa plang. Si chiar am plans. Dar am pastrat mai multe lacrimi pentru momentul in care il voi vedea din nou...
Asteptarea mea nu a fost in zadar, nu? Cand mi-a spus ca in doua ore va fi in hotel, urcand catre camera noastra, nici nu i-am putut spune vreun cuvant.
Intarzierea lui mi-a provocat un gol in stomac. Am simtit ca s-a intamplat ceva. Stiam ca se intamplase ceva. Si cand telefonul a sunat din nou... stiam ce mi se va spune. Oh, sau poate banuiam doar o parte, nu pe cea mai importanta. Sa aud cuvintele acelea... a fost ca si cum lumea s-a rupt in jurul meu...
Ramiel... tanjesc sa-ti mai aud vocea din nou, sa-ti simt trupul alaturi de al meu. Tanjesc sa te vad pictand din nou. Si totusi... nu te pot aduce inapoi...
*
Sa imi privesc viitorul ar insemna sa vad intuneric.
Dar stiu cum arata, totusi...
Viitorul meu e luminat de ea. Ea e felinarul care imi arata drumul, calauza mea in intuneric. Ea m-a ajutat sa supravietuiesc dupa ce singurul obiect care ma tinea in viata disparuse. Am petrecut un an cautand infinitul, umbland pe strazi fara sens, fara scop. Si cand credeam ca totul nu mai avea rost, ca imi doream ca viata mea sa se termine, ea m-a salvat, conducandu-ma.
Vittorio, te-am asteptat atat de mult timp, sperand ca te vei intoarce. Dar cand ea a aparut... ti-a eclipsat amintirea, aruncand-o intr-o umbra. Iar in momentul in care ti-am auzit din nou vocea, dupa atata timp, inima mi s-a rupt in mii de bucatele. Stiam ca, daca in ziua aia imi cereai sa plec cu tine in lume, sa fugim impreuna, as fi acceptat. Imi este inca frica de acea parte a mea care ar fi facut orice pentru tine.
*
Viitorul? Nu cunosc cuvantul asta.
Viitorul a incetat de mult timp sa existe pentru mine.
Mereu am mers inainte manat doar de dorinta, de simpla existenta a cuvantului “astazi”. “Astazi” trebuia sa merg sa caut un peisaj bun pentru a-l picta. “Astazi” trebuie sa beau destula bautura cat imaginea lui Nathaniel sa dispara din mintea mea, ingropat si acoperit de pamant. “Astazi” nu trebuie sa fiu singur – cineva va fi acolo in pat, zambindu-mi fara sens.
De cand nu am mai stiut ce inseamna ‘a exista’? Fara Nathaniel, existenta mea a disparut, eu am disparut.
Nathaniel... Mi-ai fost in acelasi timp si viata si moarte... Fara tine nu puteam trai; insa cu tine, alaturi de tine, ma simteam diferit, inferior. Am vrut sa ma intorc. O recunosc fara teama. Insa, cand paream atat de aproape de a realiza acest lucru, Dumnezeu m-a oprit. Eliyah mi-a spus ca Dumnezeu are mila si ne iubeste enorm. Daca era adevarat... M-ar fi lasa sa te vad pentru ultima data.
Nathaniel... Sunt zile in care lipsa ta ma macina cumplit. Imi doresc din tot sufletul sa te vad din nou. Vreau sa iti zambesc si sa-mi zambesti, sa iti spun ca te-am iubit si inca te iubesc... Imi pare rau ca nu pot fi langa tine...
*
As vrea sa ma trezesc dimineata si sa aud acel sunet dulce de corzi ciupite...
Eliyah... Te-am surprins intr-o dimineata cantand in cea mai mare liniste la chitara si am continuat sa ma prefac adormit, pentru a auzi cat mai mult din acea melodie...
Ma intreb daca stiai ca te ascult. Daca ti-ai dat seama ca, privindu-te si auzind fiecare nota, imi dadeam seama de ceea ce se intampla in sufletul tau. Te-ai ascuns mereu in spatele unul zambet. Spuneai mereu ca totul e bine si ca nimic nu s-a intamplat.
Oare de ce... nu ti-ai deschis sufletul in fata mea? Iti era teama ca te voi rani?
Viitorul... Ce cuvant e asta cand nici macar nu imi cunosc urmatoarea ora?
Eliyah... mi-ai spus candva ca Dumnezeu ne croieste o soarta, un destin. Viitorul nostru e deja stabilit? Nu putem schimba cursul vietii? Chiar nu putem face asta? Caci daca nu putem... imi doresc sa mor...
Ma intreb ce auzi pentru prima data atunci cand te trezesti dimineata. Ce vezi atunci cand iti deschizi ochii si privesti in jur. Sunete de pian? Pe ea?
Oh, ce egoist sunt acum! Mereu mi-am dorit sa te vad fericit. Alaturi de mine, fericirea ta parea aproape o masca. Erau atat de multe diferente intre noi, de parca ne despartea un gol imens. Eram impreuna dar in acelasi timp eram departe unul de celalalt.
Oare ea iti poate citi inima? Oare ea te face fericit? Oare intre voi nu e decat un pod, pe care il treceti impreuna?
Eliyah... De-ai sti cat de mult te doresc inapoi... As face orice sa fiu din nou alaturi de tine, sa iti vad zambetul, sa iti aud vocea... E atat de inutil sa incerc in continuare? Deja... te-a acaparat oare cu simpla ei prezenta?
As vrea sa dau timpul inapoi. As vrea sa nu iti fi spus niciodata ca te iubesc. As vrea sa fi suferit in tacere, pana cand aveam poate sa te uit. Eliyah, ma raneste atat de mult sa te vad cu altcineva!
Ti-am dorit fericirea. Si acum, cand o ai... eu nu vreau decat sa o fur de langa tine.
Fericirea ta ma doare, Eliyah. Ar fi trebuit sa stau departe de tine.
~Va urma~
Astept pareri, critici, intrebari & co.
OH, WAIT!
Desenele.
Ok...
1. Nathaniel si Ramiel [Did anyone noticed in the draw a really smexy ass on Ramiel? I did, I did! That makes him like... more uke. A f**kable ass. I'm just saying ] http://i208.photo...ramiel.jpg
2. Eliyah si Vittorio [Eliyah e... @.@] http://i208.photo...102403.jpg
Desenele nu sunt realizate de mine! Ele sunt desenate de Laura a.k.a Lao who is one of my best friends ever. I take this time to say thank you, Lao again.
End of story.
Time to go. Bye bye!
[Hugs, kisses, all the things you want. Chuu's ]
Ohayo! Mi-a placut foarte mult, un story foarte bine scris. Mi-a placut ca ai pus accent pe sentimentele personajelor; chiar au fost momente in care mai aveam putin si plangeam si eu XD. Abia astept sa postezi continuarea (daca o mai postezi, desi eu sper sa se intample acest lucru), succes si spor la...tastat! ) Ja Ne.
Asaki yume mi ji towani, nakegi mo sezu...[Forever seeing a shallow dream, without crying...]
: Hebrew name meaning "the Lord is my God." In the bible, this is the name of several characters, including the prophet who lived during the reign of Ahab.
]
) [asa ca mine].
